ÎPS Averchie Taușev: Trei niveluri ale apostaziei

Nu este glas mai patrunzator care sa rasune in pustia formelor fatise sau mascate de apostazie contemporana decat cel al Vladicai Averchie Tausev, ierarhul american, ucenic al Sfantului Teofan al Poltavei si prieten apropiat al marelui Ioan Maximovici, supranumit “proorocul ortodoxiei patimitoare”. De la fericita sa adormire se implinesc astazi 33 de ani.

Provenind dintr-o durere a inimii adanca cu privire la soarta Bisericii si a credinciosilor in acest veac intunecat de pe urma, analiza facuta de Inaltul Averchie ajunge pana la cele mai ascunse forme de instrainare a credinciosilor, pastorilor si ierarhilor de Duhul cel ceresc pentru a “dobandi” cumplita agoniseala a duhului lumesc, duhul lui antihrist. Textul de mai jos, cunoscut doar in parte pana acum,  reprezinta o sinteza cuprinzatoare a invataturilor sale si este reprodus integral in cartea Antihristul dupa scrierile Sfintilor Parinti, editata de Fundatia Sfintii Martiri Brancoveni.

Treptele caderii in apostazie sunt descrise cu o pricepere duhovniceasca de neegalat. Prima treapta este pierderea “savorii” crestinismului, a gustului ortodoxiei, a doua este adaptarea la vremurile moderne, la evolutiile istorice, alaturi de asteptarea unei perioade de fericire pamanteasca. Dar ultimul nivel, ultima treapta, este cea care ne priveste indeosebi pe noi, deoarece se refera la partea ortodoxiei care isi pastreaza, formal, canonicitatea, pierzand insa duhul viu al credinciosiei intru adevar fata de Hristos. Subcapitolele “Faradelege de sus” si “jocurile de rol” demasca necrutator fenomenele de transformare a arhieriei si pastoratiei in functii de conducere dictatoriala, pe cand “politica de grup”descrie fenomenul de impartire a ortodoxiei in tabere si clici ce isi disputa intaietatea asupra celorlalte.Obseram cu durere ca toate aceste trepte ale caderii din Duhul Sfant se regasesc si in sanul nostru, de la vladica la opinca…

Un cuvant foarte nimerit si pentru aceasta perioada liturgica speciala, a Saptamanii Mari, pentru a intelege cum revine in actualitatea Bisericii tradarea lui Iuda, precum si viclenia apostata si ucigasa a fariseilor si carturarilor.

tradarea-lui-iuda-detaliu-725030.jpg

Prima parte a acestui cuvant, impartita in 3 fragmente, o puteti citi la:

averky_ab.jpg

TREI NIVELURI ALE APOSTAZIEI

Cercetând scrierile Arhiepiscopului Averchie des­pre apostazie, se pot desluşi trei niveluri despre care a vorbit, iar acestea încep de la nivelul cel mai învederat şi ajung până la cel mai greu de desluşit.

Cel dintâi nivel al apostaziei

La primul nivel se află pierderea „savorii” creşti­nismului de către creştinătate îndeobşte. Rădăcinile acesteia se găsesc în schisma dintre Răsărit şi Apus şi în formarea treptată, în Apusul medieval, a unui „nou creştinism”, în care raţiunea căzută a omului – mai degrabă decât Tradiţia revelată în mod dumnezeiesc – a devenit criteriul adevărului. In esenţă, această schimbare de perspectivă dinspre duhovnicesc spre natural [trupesc] a condus, prin Renaştere şi „iluminism”, către materialismul arogant al vremurilor noastre – un materialism care l-a orbit duhovniceşte pe omul mo­dern.

„Se poate desluşi – scria Arhiepiscopul Averchie – un soi de mână neagră care acţionează raţional, lucrând spre a-i lega pe oameni cât mai strâns cu putinţă de această viaţă vremelnică, pământească, silindu-i să dea uitării viaţa viitoare, viaţa cea veşnică, ce ne aşteaptă negreşit pe toţi”.

Materialismul, după cum a înţeles Arhiepiscopul Averchie, strică credinţa creştinilor, fără ca ei să o ştie măcar. Chiar şi pretinsa lor rezistenţă „împotriva deşertăciunii lumeşti” sau vorbirea lor despre Rai pot fi pline de concepţii lumeşti, dacă şi-au pierdut dreapta înţelegere asupra „lumii” căreia creştinismul autentic îi este potrivnic. De altfel, ceea ce din punct de vedere ortodox ar fi socotit imoral, într-un creştinism contami­nat de deşertăciune lumească devine îngăduit.

„Despre ce fel de unire adevărată a tuturor creş­tinilor în duhul dragostei creştine mai poate vorbi cineva acum, când Adevărul este tăgăduit de aproape toţi, când înşelăciunea s-a înstăpânit aproape pretu­tindeni, când viaţa autentic duhovnicească printre oamenii care-şi spun creştini, a secătuit şi a fost înlocuita cu o viaţa trupească, o viaţă dobitocească, ce a fost totuşi aşezată pe un piedestal şi mascată de idea pretinsei milostiviri, care în mod prefăcut îndreptăţeşte orice fel de exces spiritual, orice fel de anarhie morală? Intr-adevăr, dintru aceasta pleacă toate aceste nenu­mărate «mingi», diversele feluri de «jocuri», «dansuri» şi distracţii faţă de care, în ciuda caracterului lor imoral, anti-creştin, până şi preoţii mai moderni au o atitudine tolerantă, uneori organizându-le chiar ei înşişi şi luând parte la ele.”.

Pierzând legătura cu esenţa credinţei sale – care este, într-un cuvânt, lepădarea de grijile lumii -, creşti­nătatea îi lipseşte pe credincioşi de legătura vie cu harul Duhului Sfânt. De aceea, creştinii trebuie să găsească înlocuitori ai acestui har, pricinuind, prin autosugestionare, „experienţe spirituale”. In acelaşi timp, ei caută în lumea aceasta un înlocuitor pentru cealaltă lume care nu le mai este la îndemână. Arhiepiscopul Averchie a scris despre aceşti neo-creştini:

„Ei vor fericire aici în lumea aceasta, împovărată cu mulţimea ei de păcate şi fărădelegi; şi aşteaptă această fericire cu nerăbdare. Ei socotesc că unul din cele mai sigure feluri de a o dobândi, este «mişcarea ecumenică», unirea şi unificarea tuturor popoarelor într-o «biserică»nouă care va cuprinde nu doar romano-catolici şi protestanţi, ci şi iudei, musulmani şi păgâni, fiecare păstrându-şi propriile convingeri şi greşeli. Această iubire «creştinească» închipuită, în nu­mele fericirii viitoare a oamenilor pe pământ, nu poate decât să calce Adevărul în picioare”.

Arhiepiscopul Averchie a numit „neohiliasm” cre­dinţa în fericirea viitoare pe pământ – hiliasmul fiind vechea credinţă eretică în stăpânirea de o mie de ani a lui Hristos ca împărat pământesc. El a prevăzut că „unitatea ecumenică”exterioară căutată de „neohiliaşti” nu va fi nimic altceva decât o unitate formală, sprijinită şi încuviinţată de Antihrist.

Pentru Arhiepiscopul Averchie, „mişcarea ecume­nică” modernă vădea altceva: o necredinţă în Adevărul absolut, larg răspândită. Dintru aceasta vine atât lipsa de voinţă în a opune rezistenţă faţă de orişice lucru ce necesită impotrivire, cât şi o acceptare din slabă-voinţă [nevolnicie] sau chiar o îndreptăţire a răului, toate în numele celor mai superficiale idei de „iubire creştină” şi de „pace”. Arhiepiscopul Averchie a exprimat acest lucru astfel:

„In vremurile noastre, când există îndoieli atât de puternice chiar şi în legătură cu existenţa Adevărului, când fiecare «adevăr» este socotit relativ şi se consideră potrivit ca fiecare persoană să aibă «propriul ei adevăr», lupta pentru Adevăr capătă un înţeles deosebit de însemnat. Iar cine nu sprijină această luptă, cine vede în ea doar o manifestare a «fariseismului» şi propune «umilirea» [aplecarea] înaintea Minciunii prin lepă­darea Adevărului, ar trebui să fie recunoscut în mod firesc drept trădător [lepădător] al Adevărului, oricine ar fi, oricum şi-ar spune sau s-ar socoti pe sine”.

Cei care îşi pun toată nădejdea în lumea aceasta, inevitabil fie vor cădea în deznădejde, fie vor închide ochii la decăderea crescândă lucrătoare întru toate formele vieţii publice. Atitudinea lor relativistă şi şovăielnică ajută doar la dezlănţuirea forţelor Satanei în vremurile de pe urmă.

Aşa cum a arătat Arhiepiscopul Averchie:

«Preo­ţii Satanei» sau, ceea ce e acelaşi lucru, slujitorii lui Antihrist cel care va veni, se servesc de această orbire a majorităţii oamenilor moderni şi îşi săvârşesc în mod îndârjit şi stăruitor lucrarea, cu putere vădit satanică. Cu deosebite sforţări şi prin toate mijloacele cu putinţă, cu ajutorul tuturor posibilităţilor aflate în stăpânirea lor, îi leagă de ei în chip silnic pe adepţii care conlu­crează cu ei conştient sau inconştient, cu voie sau fără voie, pentru crearea în lume a circumstanţelor şi condiţiilor prielnice pentru foarte apropiata venire a lui Antihrist ca ocârmuitor al lumii întregi şi stăpân al întregii omeniri”.

Intr-un alt loc, Arhiepiscopul Averchie a scris mai multe despre acelaşi lucru:

„Datoria fundamentală a slujitorilor venirii lui Antihrist e să distrugă lumea cea veche, cu toate conceptele şi «prejudecăţile» ei dintâi, pentru a construi în locul ei o lume nouă, potrivită spre a-l primi pe viitorul «nou stăpân» care va lua întru oameni locul lui Hristos şi le va da pe pământ tot ceea ce Hristos nu le-a dat… Trebuie să fii întru totul orb duhovniceşte, pe deplin străin de creştinismul ade­vărat, ca să nu înţelegi toate acestea!”

averkiy1.jpg

Cel de al doilea nivel al apostaziei

La cel de-al doilea nivel al apostaziei înfăţişat de Arhiepiscopul Averchie, Bisericile ortodoxe – „ţinând pasul cu lumea” – leapădă în urma lor câteva din temele tradiţionale ale Bisericii şi atitudinile eclesiologice pe care le socotesc „învechite”, şi astfel şi ele se rup de tradiţia care păstrează „savoarea” adevăratului creştinism. Acesta este unul din felurile în care Ortodoxia devine o „pseudo-Ortodoxie” lumească. Esenţa Ortodoxiei nu poate fi transmisă când însuşi contextul primirii ei este ca şi dispărut.

Arhiepiscopul Averchie a tâlcuit de ce Biserica Ortodoxă – aşa cum odinioară a spus Sfântul Atanasie cel Mare – „nu trebuie să slujească vremurilor”.

Biserica nu se adaptează niciodată lumii. Intru adevăr nu face acest lucru, căci Domnul le-a spus uce­nicilor Săi la Cina cea de Taină că ei „nu sunt din lumea aceasta” (Ioan 17,6,14-16). Trebuie să păstrăm lăuntric aceste cuvinte dacă vrem să rămânem credincioşi adevăratului creştinism – Biserica cea adevărată a lui Hristos a fost întotdeauna, este şi va fi mereu străină lumii acesteia. Despărţită de ea, e în stare să transmită nestricate predaniile dumnezeieşti ale Domnului, pentru că tocmai această despărţire [osebire de lume] a păstrat-o neschimbată, adică asemenea cu Insuşi Dumnezeu cel neschimbat.

Odată, pe la începutul anilor ’60, un seminarist l-a auzit pe Arhiepiscopul Averchie plimbându-se îndelung, cu pas mărunt, pe coridorul mănăstirii. In cele din urma s-a dus la ierarh şi l-a întrebat ce se întâmplase.

„Frate – a răspuns cinstitul ierarh, aţintindu-şi privirea – cuvântul «Ortodoxie» a ajuns lipsit de înţeles din pricina că neortodoxia se travesteşte în spatele măştii [înfăţişarii] exterioare a Ortodoxiei. De aceea, e de trebuinta sa alcătuim o nouă expresie pentru ceea ce numim Ortodoxie, aşa cum odinioară a fost de trebuinţă să se întocmească cuvântul «ortodox». Şi aceasta nu e chiar atât de simplu”.

Arhiepiscopul Averchie şi-a dat seama că, pentru vreun motiv oarecare, Bisericile ortodoxe şi cârmuitorii acestora nu au preţuit temeiul duhovnicesc al tradiţiei ortodoxe, ca fiind transmisă neîntrerupt de la părinte la fiu, de-a lungul veacurilor. Despre aceasta a scris:

„Acolo unde s-a rupt legătura duhovniceasca moştenită a harului care vine de la Sfinţii Apostoli şi succesorii [urmaşii] lor, Bărbaţii Apostolici şi Sfinţii Părinţi, acolo unde s-au introdus diferite înnoiri în credinţă şi în morală, cu scopul de «a ţine pasul cu vremurile», de «a progresa», de a nu se demoda şi de a se adapta cerinţelor şi uzanţelor acestei lumi care zace în rău – acolo nicidecum nu se poate vorbi de Biserică adevărată”.

Aceste „înnoiri” sunt uneori introduse pentru a face viaţa ortodoxă mai puţin încordată sau a o face să pară mai puţin „stranie” în ochii lumii. Arhiepiscopul Averchie scria că însăşi ideea acestui lucru este heterodoxă, de vreme ce „credinţa ortodoxă învaţă cum sa-ţi zideşti viaţa în acord cu cerinţele desăvârşirii creştine, pe când heterodoxia ia din creştinism numai acele lucruri care sunt, şi în măsura în care sunt, potrivite cu condiţiile vieţii culturale contemporane“Să cobori standardul vieţii ascetice a Ortodoxiei, înseamnă să le refuzi Creştinilor un mijloc de auto-curăţiresă le refuzi însuşi prilejul pocăinţei de suflet mântuitoare atunci când le lipseşte acest standard – dacă nu în literă, în duh. Inseamnă să slăbeşti însuşi temeiul Ortodoxiei, care, asa cum a afirmat Arhiepiscopul Averchie, „este o credinţa ascetică, ce cheamă la trudă ascetică în numele dezrădăcinării patimilor păcătoase şi a înrădăcinării virtuţilor creştine”.

In alte cazuri, tradiţiile sunt analizate şi preschimbate, ca să hrănească mândria „teologilor” contemporani care, rupţi de transmiterea nemijlocită, vie a tradiţiei, se sârguiesc să găsească „noi direcţii ale teologiei ortodoxe”, ca îşi „însuşească istoria” în mod intelectual şi să „recondiţioneze” trăirea ortodoxă într-un soi de purism artificial. Arhiepiscopul Averchie scria:

„Ei discută gă­lăgios despre cât este de important să «reînnoiască Biserica Ortodoxă», despre un soi de «reforme în Ortodoxie», care chipurile a ajuns «inflexibilă în direcţiile sale» şi «muri­bundă»… Acest soi nou de «ortodocşi» nu sunt, într-adevăr, cu nimic mai prejos decât «savanţii» moderni”. Ei „teologhisesc” fără a avea „simţul” adevărat al ambianţei bisericii tradiţionale în care s-au ivit Sfinţii. După roadele lor îi veţi cunoaşte” (Matei 7, 20) – Orto­doxia tradiţională, cu toate aşa-zisele ei „adăugiri cul­turale” şi „întinăciuni”, a crescut Sfinţi chiar şi în vremurile noastre; Ortodoxia „recondiţionată” sau „redescoperită”, cu toate pretenţiile ei că este mai curată şi mai bine informată, a creat în cel mai bun caz oameni inteligenţi. Slăbiciunea duhovnicească a acesteia este arvuna „teologilor” ei „mai cunoscători” decât purtătorii actuali, în viaţă, ai sfinţeniei ortodoxe.

Ţinând pasul cu vremurile”, bisericile pot să şi piar­dă „savoarea”Ortodoxiei, fiind prinse de duhul „mişcă­rii ecumenice” la modă care, după cum am văzut, este o expresie a procesului de apostazie mondială. Astfel, Arhi­episcopul Averchie a afirmat în mai multe locuri:

Duhul pustiitor al apostaziei a pătruns deja chiar şi în Biserica noastră Ortodoxă, printre ierarhi de seamă care vestesc făţiş apropierea unui fel de«nouă eră» şi propun cu neruşinare să se termine cu tot trecutul, întrucât ei se strâng ca să întemeieze un soi de biserică în întregime «nouă», în legătură «ecumenică»strânsă şi în comun acord cu toţi apostaţii de la credinţa şi Biserica cea adevăratăO perioadă îndelungată am auzit că ei [preoţii ortodocşi] aparţin acestei mişcări pentru ca să «dea mărturie neamurilor de alte con­fesiuni despre adevărul Sfintei Ortodoxii», însă ne este greu să credem că această afirmaţie înseamnă ceva mai mult decât «o aruncare de praf în ochii noştri». Desele lor declaraţii teologice din presa internaţională nu ne pot conduce decât la concluzia că sunt trădători ai sfântului Adevăr.”.

averkiy1.jpg

Cel de al treilea nivel al apostaziei

In sfârşit, cel de al treilea nivel de apostazie cu privire la care Arhiepiscopul Averchie ne-a avertizat, este atins atunci când bisericile ortodoxe, chiar şi când păstrează toate tradiţiile a ceea ce ele numesc „Ortodoxie ade­vărată”, pierd totuşi „savoarea” preţioasă a credinţei lor şi ajung contaminate de un duh lumesc travestit în spi­ritualitate. Aceasta se întâmplă din pricina:

(1)a pierderii dragostei creştine adevărate, fără de care toate tradiţiile ajung mai degrabă osânditoare decât purtătoare de har, şi

(2) a întrebuinţării în scopuri lumeşti a formelor şi suporturilor de credinţă exterioare (care sunt menite să trezească amintirea lumii de dincolo). Dintru aceşti factori se iveşte o altă formă de „pseudo-Ortodoxie“, de data aceasta mult mai subtilă, pentru că poate fi tăinuită în toateformele corecte. Câteva din simptomele sale, ca­re pot fi găsite şi în „pseudo-Ortodoxia” apostaziei de nivelul al doilea, vor fi înfăţişate mai jos.

averkiy1.jpg

Politica de grup

Arhiepiscopul Averchie a văzut că, odată ce „sa­voarea” Ortodoxiei s-a pierdut, iar Biserica ajunge să fie privită în primul rând ca o organizaţie lumească, calitatea de mădular al Trupului tainic al lui Hristos este confundată cu calitatea de membru într-ogrupare administrativ bisericească sau în alta. Atunci, vieţile oamenilor pot fi năruite sub pretextul „curăţirii Bisericii”, dacă aceşti oameni nu par prielnici organizaţiei. Preoti, mireni şi monahi sunt aţâţaţi şi făcuţi să nu se încreada unii în alţii, tocmai ca să apere avantajele lumeşti al respectivelor lor grupări. O grupare bisericească poate să se desprindă dintr-o alta şi să caute să îşi legitimeze poziţia cu nenumărate formule legale şi canonice. Diferite grupări pot să se unească, formând „supragrupări” ca să ajungă să se simtă mai legitime; pot sa vorbească de unitatea lor exterioară, ca şi când aceasta ar reprezenta unitatea duhovnicească adevărata a Bisericii, însă adeveresc că această unitate este de fapt pe de-a-ntregul politică, dacă ele resping sau întrebuinţează polemica împotriva acelor grupări ortodoxe care nu s-au alăturat organizaţiilor lor. Cei cu o „mentalitate partinică” pot pierde însăşi ideea de sfinţenie, ridicând în slavă personalităţile bisericeşti fie pentru ci sunt „recunoscute” de propria lor grupare, fie pentru ca sunt purtătorii ei de cuvânt cei mai de vază. „Canonicitatea”, o armă însemnată în polemica dintre grupări, ajunge să fie mânuită destul de discreţionar şi confundată în mod greşit cu „recunoaşterea” unui grup de către alte grupări. In felul acesta, pare să devină mai „canonic” cel care întrebuinţează propaganda cea mai eficace.

Arhiepiscopul Averchie era scârbit de acest domeniu, al ceea ce el numea „politica de grup”, văzând că nu are nimic de a face cu adevăratul creştinism. Cu toate că politica de grup a atins într-adevăr o culme în vremurile acestea de pe urmă, când „dragostea multora se va răci” (Matei 24,12), „mentalitatea de grup” nu este doar apanajul epocii moderne – ea este o tendinţă generală a părţii căzute, trupeşti a omenirii. Chiar şi Sfantul Pavel a avut de-a face cu ea când îi scria bisericii din Corint: „Că fiecare din voi zice: Eu sunt al lui Pavel, iar eu al lui Apollo, iar eu al lui Chifa, iar eu al lui Hristos! Au doară S-a împărţit Hristos? Au Pavel s-a rastignit pentru voi? Sau întru numele lui Pavel v-aţi botezat? […] Căci când zice cineva: Eu sunt al lui Pavel, si altul: Eu, al lui Apollo, au nu oameni trupeşti sunteţi?” (1 Corinteni 1,12-13; 3,4).

Să faci din Biserică o unealtă a intrigilor politice, spunea Arhiepiscopul Averchie, înseamnă să „le supui pe cele veşnice celor vremelnice, pe cele cereşti celor pamânteşti, pe cele sfinte celor păcătoase”. In articolul sau Râvna cea sfântă, a afirmat în continuare:

Şi în acelaşi chip [ca şi râvna sfântă], există o râvnă artificială, mincinoasă, înapoia măştii căreia este tainuită colcăiala patimilor omeneşti de rând – cel mai adesea mândria, iubirea de stăpânire şi de cinstire şi interesul unei politici de grup asemenea celei care joacă rolul principal în luptele politice şi pentru care nu poate fi nici un loc în viaţa duhovnicească, în viaţa bisericească publică, însă care, din păcate, este des întâlnită in vremea noastră şi este aţâţătoarea de căpetenie a oricărei gâlcevi şi tulburări din Biserică. Conducătorii si aţâţătorii acestei râvne mincinoase se ascund adesea in spatele vreunui fel de idealism închipuit, însă în realitate îşi urmează numai ţelurile lor personale, străduindu-se nu să-I fie pe plac lui Dumnezeu, ci să îşi satisfacă propria grijă de sine şi fiind râvnitori nu pentru slava lui Dumnezeu, ci pentru propria lor slavă si slava colegilor şi partizanilor din gruparea lor. Toate acestea, nu mai trebui să o spunem, sunt profund străine râvnei celei sfinte şi adevărate, sunt potrivnice ei, păcătoase şi vinovate, căci ele primejduiesc mai mult Sfânta noastră credinţă şi Biserică!”

„Biserica – accentua Arhiepiscopul Averchie în alt loc – ne-a fost dăruită pentru mântuirea sufletelor noastre şi pentru nimic altceva! Nu o putem face uneal­tă sau teren de joc al patimilor noastre ori pentru regla­rea propriilor noastre conturi”.

In ceea ce-l privea pe Arhiepiscopul Averchie, politica de grup o socotea plictisitoare, oricare ar fi fost gruparea implicată. In mod ironic, tocmai dezacordul lui cu cei ce aveau „mentalitate de grup”, a fost cel care l-a făcut să cadă pradă politicii lor. A fost îndepărtat din calitatea de membru permanent din propriul con­siliu episcopal, fiindcă a refuzat să fie dirijat mai de grabă de o „linie de partid”, decât de propria sa con­ştiinţă. Văzând că politica de grup a pătruns nu doar în alte grupări, ci şi în obştea sa, i-a spus odată unuia din foştii lui seminarişti: „Nu rezultă din aceasta că harul Sfântului Duh părăseşte soborul nostru?”

Totuşi, se poate pune întrebarea de ce Arhiepisco­pul Averchie a vorbit aşa de făţiş despre fenomenul „neinspirant” al politicii de grup. Nu ar fi fost mai bine să ne prefacem doar că toate celelalte grupări ortodoxe nu există şi să ne mărginim atenţia la propriul nostru cerc? Nu, pentru Arhiepiscopul Averchie aceasta ar fi fost o sustragere de la răspunderea sa ca Apostol al lui Hristos. Politicile de grup otrăvesc misiunea Ortodo­xiei în Lumea Liberă, abătându-i din cale pe cei nou convertiţi şi făcându-i pe credincioşi să se plece mai curând şoaptelor diavolului decât cuvintelor Vieţii. Pastrarea tăcerii ar fi fost o nelegiuire de vreme ce, dacă această problemă nu ar fi fost abordată făţiş, cum altfel ar găsi căutătorii de cele duhovniceşti esenţa adevărată a Ortodoxiei, care prin fire este mai presus de politica de trup? Cum ar fi trăit aceştia realitatea vie a Bisericii celei adevărate care, aşa cum spunea Arhiepiscopul Averchie, este „unitatea duhovnicească strânsă a tuturor celor care cred cu adevărat în Hristos”?

„NUMAI RÂVNA SFÂNTĂ PENTRU DUMNEZEU, PENTRU HRISTOS, scria arhiepiscopul, fără nici o amestecare a vreunui fel de prefăcătorie sau a vreunei POLITICI îndoielnice şi perfide, trebuie să ne călăuzească în toate faptele şi lucrările noastre.”

averkiy1.jpg

Jocurile de rol 

Arhiepiscopul Averchie a descoperit un alt semn că Bisericile ortodoxe, chiar şi atunci când aderau la toate formele exterioare, pierdeau „savoarea” Ortodoxiei. Acesta se referea la faptul că ocârmuitorii şi reprezentanţii ortodocşi trebuiau să joace unele roluri. Jocul de rol se iveşte atunci când oameni mărunţi vor, din ambiţie lumească, să pună mâna pe funcţii care au fost statornicite în Biserică pentru oameni de statură duhovnicească mai înaltă. In cele mai multe cazuri, cei care joacă roluri, neavând ei înşişi nici o autoritate duhovnicească adevărată, trebuie să dobândească această autoritate din afară, recurgând la ceea ce Arhi­episcopul Averchie numea „a face pe plac oamenilor”. Despre aceasta a vorbit Sfântul Pavel, care în primii ani ai creştinismului a trebuit să arate diferenţa dintre adevăraţii reprezentanţi ai lui Hristos şi „cei ce sunt pe placul oamenilor”Căci de aş plăcea încă oamenilor, lui Hristos rob nu aş fi” (Galateni 1, 10).

„Ci precum ne-am socotit de Dumnezeu încercaţi spre a ni se încredinţa Evanghelia, aşa grăim; nu ca şi cum am plăcea oamenilor, ci lui Dumnezeu, Celui ce cearca inimile noastre. Că niciodată întru cuvânt de linguşire am fost, precum ştiţi, nici cu ascunse porniri de lăcomie. Dumnezeu îmi este martor; nici căutând de la oameni slavă…” (1 Tesaloniceni 2, 4-6).

„A face pe plac oamenilor”, înseamnă a-i linguşi pe oamenii care trebuie şi, dimpotrivă, a-i nimici pe posibilii adversari în momentele lor de răscruce; trebui să-i „bagi în seamă” pe oamenii influenţi, indiferent dacă aceasta se împacă sau nu cu conştiinţa ta. In cele din urmă, trebuie să acorzi premii şi titluri şi să faci cunoscută aceasta, unindu-te astfel cu aliaţii mai degrabă prin „recunoaştere” reciprocă, decât prin dragoste sinceră.

„Cât de mulţi – scria Arhiepiscopul Averchie – îşi dedau inimile împrăştierii prin vânarea funcţiilor sus-puse, a titlurilor, a rangurilor sociale şi a premiilor, fiind gata să le agonisească prin orice mijloace, chiar şi călcându-şi conştiinţele în picioare”.

Arhiepiscopul Averchie a arătat că jocul de roluri poate pricinui atât vrăjmăşie cât şi dezbinări în Biserică:

Pentru ca să înceapă vrăjmăşia cumplită şi dezbi­narea, care taie din rădăcină cursul paşnic al vieţii parohiale şi zdrobeşte şi nimiceşte parohiile, este de ajuns ca o singură persoană de acest fel să se ivească în parohie – cineva care îşi închipuie că este «buricul pământului»că toţi ar trebui să ţină seama numai de el şi să i se supună întru toate, că toate judecăţile şi aprecierile lui sunt fără gresPentru oamenii de felul acesta, e ca şi cum nu ar exista glasul conştiinţei, iar ei nu pot să recunoască autoritatea Legii lui Dumnezeu. Ei sunt în stare de orice fel de scâlciere voită a Adevărului, de orice fel de minciună şi defăimare răutăcioasă împotriva acelor oameni care nu sunt de acord cu înclinaţiile lor orgolioase, care nu încuviinţează atitudinea lor autosuficientă si dorinţa lor nestăvilită de a juca în toate situaţiile rolul principal. Aceasta chiar dacă acei oameni sunt legitim numiţi şi sunt păstori cu adevărat buni şi oameni de rugăciune, dintre care există tot mai puţini în zilele noastre şi care ar trebui să fie preţuiţi şi nu prigoniţi prin minciuni şi defăimări, din raţiuni pur personale şi vanitoase, lucru care este un păcat mârşav şi scârbavnic in ochii lui Dumnezeu. Numai astfel de oameni, stăpâniţi de patima tur­bată a iubirii de sine, sunt folosiţi de puterile întune­ricului, de slugile lui Antihrist cel ce se apropie, ca să dezbine şi să nimicească Biserica, începând cu fiecare din parohiile ei luate în parte… Aceştia cu adevărat trăiesc fără conştiinţă!”

Jucându-şi rolul, cineva se comportă în modul în care lumea aşteaptă ca el să se comporte în „onoranta” lui situaţie. Aceasta este contrariul a ceea ce caracterizează legăturile moderne autentice cu tradiţia ortodoxă, adică un firesc deplin, lipsa prefăcătoriei şi libertatea duhului, fără nici o sforţare de a se încadra într-o categorie mai înainte stabilită.

Despre un ocârmuitor bisericesc care îşi juca rolul, Arhiepiscopul Averchie a scris că poartă „mască”. El scria:

Există astfel de făţarnici, cărora le place să para sfinţi şi cucernici, pe când ei nu sunt de fapt deloc aşa, însă vor trebui să-I dea răspuns lui Dumnezeu, fiindcă fac aceasta pentru câştig personal şi năzuiesc să-i amă­gească pe cei care cred”.

Jocurile de rol pot să ia multe forme. Cineva poate să-şi asume rolul unei autorităţi în viaţa duhovnicească sau chiar al unui „Sfânt Stareţ”, aplicând în mod greşit valorile înalte vremurilor actuale de slabă calitate duhovnicească. Intrebuinţând expresia Sfântului Pavel, Arhiepiscopul Averchie a recunoscut aceasta ca fiind «râvnă fără înţelegere» (Romani 10, 2) – râvnă e îşi pierde valoarea din pricină că îi lipseşte o foarte nsemnată virtute creştină: dreapta socotinţă, şi de aceea, în loc de câştig, poate aduce vătămare”.

Un alt fel de joc de roluri poate fi găsit la pseudo-exponenţii Ortodoxiei. Am vorbit deja despre „teologii” unei Ortodoxii „recondiţionate”, înnoitoare. Astfel de propovăduitori mincinoşi pot fi găsiţi, de altfel, nu doar în cercurile mai „liberale”, ci şi printre „experţii pa­tristici” şi „erudiţii” „conservatorilor” şi „tradiţionaliş­tilor”. Falşii reprezentanţi ortodocşi pot face pe cineva să creadă că în sfârşit a „priceput” Ortodoxia, însă cel mai adesea îi lasă sufletul nemişcat şi neschimbat. In legătură cu ei, Arhiepiscopul Averchie nota:

„Vai! Cât de puţini sunt oamenii din vremurile noastre, până şi printre cei instruiţi şi uneori chiar şi intre «teologii» contemporani şi cei din cinul preoţesc, care să înţeleagă exact ce este Ortodoxia şi în ce constă esenţa ei. Ei abordează această chestiune într-o manie­ră pe de-a-ntregul exterioară şi teoretică şi o rezolvă într-un chip prea grosolan, chiar naiv, pătrunzând cu privirea străfundurile ei, însă nevăzând deloc plinătatea conţinutului ei duhovnicesc.

Odată, când câteva feţe bisericeşti defăimau po­menirea unui sfânt din veacul al XlV-lea, fiindcă nu se potrivea cu noţiunea lor de „tradiţionalism”, Arhie­piscopul Averchie i-a numit „teologi ţânci”. Ei erau următori (ca să împrumutăm un termen consacrat de către Părintele Serafim Rose) ai „înţelepciunii din afară”Aşa-zişii propovăduitori ortodocşi „liberali” şi fals-„tradiţionalişti” nu erau, în viziunea Arhiepiscopului Averchie, decât două feţe ale aceleiaşi monedeŞi unii şi alţii erau influenţaţi de critica modernă, aveau iubirea de fast şi atitudinea de „preacunoscător”, primind Ortodoxia mai curând pe temeiul cercetarii si al formulării de concluzii „chibzuite”, decât pe temeiul învăţării de la cei ce sunt vase vii ale Ortodoxiei. Contactul exterior cu un purtător autentic de tradiţie nu este îndeajuns; trebuie să existe o înrudire iubitoare şi o „unitate în duh” cu acel purtător. E adevărat, prezenţa ori lipsa acestei înrudiri poate fi greu de desluşit din afară, mai ales atunci când cineva nu este conştient de lumea evlaviei în care s-a născut un adevărat purtător de tradiţie. De pildă, la o primă vedere cineva ar putea crede că Arhiepiscopul Averchie, din tonul curajos si răspicat al scrierilor sale, avea atitudinea de „atotcunoscător”. Totuşi, când cineva ajunge să înţeleagă duhul părinţilor lui duhovniceşti din prima şi cea de-a doua generaţie – Teofan al Poltavei şi Teofan Zăvorâtul  – , atunci va vedea că el se afla întru totul pe linia tradiţiei lor, că de la ei primise tot. Asemenea tuturor Părinţilor adevăraţi ai Bisericii, Arhiepiscopul Averchie a propovăduit celorlalţi nu pentru că avea o imagine umflata a propriilor sale cunoştinţe sau a propriei însemnătăţi, ci pentru că, în ceea ce îl privea, se simţea răspunzător pentru comoara nepreţuită care îi fusese transmisă de sfinţii săi propovăduitori şi înaintaşi.

averkiy1.jpg

Fărădelege de sus

Ultima formă a jocurilor de rol despre care vorbeşte Arhiepiscopul Averchie, este realizată de cei din cinul preoţesc. Această formă este poate cea mai influentă în crearea unei pseudo-Ortodoxii, de vreme ce ar trebui tocmai ocârmuitorii Bisericii să dea „tonul” vieţii bisericeşti.

Ocârmuitorilor cărora le lipseşte râvna apostolică adevărată, pot totuşi să lucreze cu râvnă pentru ţeluri personale sau pentru folosul grupărilor lor. Arhiepis­copul Averchie scria că pentru ei, „Biserica nu e nimic mai mult decât una dintre organizaţiile omeneşti de rand, în care îşi doresc să joace un fel de rol princi­pal...”.  In alt loc, el a afirmat:

„Nu zadarnic au luat ei stăpânirea Bisericii în propriile mâini, căutând să ajungă ocârmuitorii de­plini şi nestânjeniţi ai vieţii religioase şi bisericeşti a oamenilor şi chiar aplicând disciplina bisericească ce­lor care refuză să li se supună, aşa încât să-i poată păstra sub stăpânirea lor pe toţi, fără împotrivire ori razvratire.

Având o concepţie lumească despre autoritate, ei cred că cea dintâi răspundere a lor este mai curând mersul ca pe roate al aparatului exterior al bisericii lor, decât mântuirea sufletelor. De vreme ce exerciţiul [lucrarea] dragostei, al păstoririi părinteşti îi depăşeşte, ei văd supunerea faţă de ei drept o împlinine lipsită de însufleţire a unui cod standard de buna-cuviinţă, necesar pentru funcţionarea organizaţiei. Intrucât sunt în mod obiectiv dăruiţi cu titluri bisericeşti, „având înfăţişarea adevăratei credinţe, dar tăgăduind puterea ei” (2 Timotei 3, 5), ei pot cita multe canoane prin care să adeverească stăpânirea lor nelimitată. Aceste ca­noane au înţeles, desigur, numai dacă sunt aplicate în înţelesul cel drept, cu dreaptă socotinţă păstorească şi în acord cu conştiinţa Bisericii. Mulţi credincioşi simpli, impunându-li-se de sus, într-o conjunctură nefireasca standarde exterioare, se simt obligaţi să li se conformeze cu orice preţ. După cuvintele Arhiepiscopului Averchie, ei „cad sub înrâurirea” ocârmuitorilor lumeşti şi, „in nesocotinţa lor naivă, îi sprijină în acţiunile lor orgolioase, ca nişte «păstrători ai legii şi ordinii»!” Astfel, în măsura în care ocârmuitorul de biserică se străduieşte să joace un rol, el se aşteaptă ca turma lui sa meargă după ideea sa lumească despre autoritate şi sa joace rolul de dobitoace fără judecată. Stăpânirea da exemplul greşit, iar oamenii, cărora e cu putinţă ca niciodată să nu li se fi oferit „realitatea”, nu au nimic cu care să-l compare. Ei nu pot face deosebirea între păstorirea ortodoxă mântuitoare de suflet autentică şi cea formală; şi de aceea caută păstori nu din raţiuni duhovniceşti, ci ca în primul rând să fie membri „legitimi” ai grupării bisericeşti recunoscute. (Ar mai trebui spus că, dacă dintr-o pricină oarecare, această căutare nu izbândeşte, se vede o altă urmare negativă a faptului ca s-a pus prea mult preţ pe formalism: amărăciunea de a nu fi socotit „legitim”).

Sub ocârmuitori lumeşti [ai Bisericii], se poate cuibări printre credincioşi un fel de paralizie. Un simptom al acesteia se vede atunci când oamenilor le este teamă să ia vreo iniţiativă potrivit cu ceea ce conştiinţa fiecăruia parte îi îndeamnă, fiind aduşi în starea de a crede că oricine tulbură status quo-ul, nu mai are nici un drept de a exista. Li se face ruşine să arate prin ceea ce fac că îl iubesc pe Dumnezeu din toată inima lor sau că-i iubesc acei Sfinţi ai lui Dumnezeu care poate nu sunt încă Sfinţi „în mod formal” [canonizaţi].

Intrebuinţarea autorităţii în scopuri lumeşti este greşită mai ales pentru ierarhi, de vreme ce, în calitate de pastori monahali ai mirenilor, ar trebui să asigure celor ce trăiesc în lume aluatul detaşării de cele ale lumii acesteia. Slujirea lor este mai degrabă să insufle, să ocârmuiască şi să încurajeze toate încercările evlavioase ale credincioşilor, ca să aducă pe acest pământ căzut puţină bunătate, decât să pună stăpânire pe aceste încercări, să le tipizeze şi să înlăture din ele orice „primejdie”, până cand nu le va mai rămâne nici un pic de însufleţire.

Una dintre expresiile Arhiepiscopului Averchie era „fărădelege de sus”, fărădelege care vine de la „ocârmuitorii legitimi” şi de aceea nu este cercetată. Atră­gând atenţia asupra acestui fel de vinovăţie, nu-i sfătuia pe oameni să ridice război asupra autorităţilor sau să fie numaidecât bănuitori cu privire la cineva, doar pentru că se găseşte într-un loc de cinste. Mai degrabă îi îndemna pe oameni să nu se supună cu nesăbuinţă „literei legii” fără să ştie dacă legea este întrebuinţată pentru un scop dumnezeiesc sau este folosită pentru câştig personal. Intr-un loc, el scria:

„Ortodoxia cea adevărată este străină de orice convenţionalism mort. In ea nu este nici o ţinere a «literei legii», căci ea este «duh şi viaţă» (Ioan 6, 63). Dacă din punct de vedere exterior şi pur teoretic, totul pare pe deplin corect şi legal, nu înseamnă că aşa şi este în realitate… Ortodoxia este singurul Adevăr, Adevărul cel curat, fără nici un amestec ori cea mai mică umbra de neadevăr, minciună, rău sau înşelătorie”.

Orice stă în calea Adevărului lui Hristos, este idol. Prin urmare, dacă cineva urmează hotărârile unui ocârmuitor bisericesc atunci când ele se împotrivesc poruncilor lui Hristos, el îşi face din „formalism” un idol. Această idolatrie duce la credinţa că „dacă ocârmuitorii greşesc, nu mai e nici o nădejde!” Totuşi, aşa cum limpede a arătat Arhiepiscopul Averchie, nimeni nu va fi niciodată lipsit de nădejde ca şi creştin ortodox, câta vreme păstrează o înţelegere duhovnicească asupra Bisericii.

„«Porţile iadului» (Matei 16,18) – scria el – nu vor birui Biserica, însă au biruit şi desigur că pot să bi­ruiască împotriva multora care se socotesc stâlpi ai Bise­ricii, după cum este arătat de însăşi istoria Bisericii”.

Nu poate exista nici o îndoială cu privire la poziţia Arhiepiscopului Averchie. Dacă ceva se înfăptuieşte pe principii greşite, ar trebui să nu încuviinţăm şi nici sa păstrăm tăcerea legat de aceasta numai fiindcă se înfăptuieşte de către cineva care deţine o competenţa oficială, fiindcă este „fărădelege de sus”:

Blândeţea şi smerenia nu înseamnă lipsă de caracter şi nu ar trebui să cedeze în faţa răului evident. Un creştin adevărat… ar trebui să nu admită niciodată compromisul faţă de rău, luptând împotriva lui prin toate metodele şi căile care îi sunt la îndemână, ca să curme cu totul răs­pândirea şi întărirea printre oameni a răului”.

De asemenea, Arhiepiscopul Averchie a subliniat primejdiile căutării depersonalizante a încuviinţării sau recunoaşterii de către orice fel de stăpânire, doar din pricina statutului său „legal”:

„Orice strădanie din partea noastră de a ne arăta prieteni faţă de cei care «deţin autoritatea», în vremea aceasta în care «antihriştii cei mulţi», care luptă făţiş sau ascuns împotriva lui Hristos şi a Bisericii Sale, au puterea în chip atât de vădit, orice strădanie servilă de a le fi pe plac, de a-i măguli şi de a face ceea ce ei vor, chiar de a căuta într-o măsură «legalitatea» din partea lor, este o trădare faţă de Hristos Mântuitorul nostru şi vrăjmăşie faţă de El, chiar dacă cei care procedează astfel poartă haine preoţeşti”.

In această relatare, Arhiepiscopul Averchie dă o bună explicaţie a principiului serghianismului. Acest principiu, prin care Mitropolitul Serghie s-a predat stăpânirii sovietice atee, tocmai ca să rămână „legitim” şi să păstreze funcţionarea instituţiei Bisericii, nu e doar ceva care se găseşte altundeva, anume în Rusia Sovietică. Este o categorie generală a sufletului omenesc care pur şi sim­plu s-a întâmplat să ia o formă dramatică în persoana Mitropolitului Serghie: este săvârşirea a ceva greşit sau încuviinţarea unei minciuni, pentru a obţine folosul vremelnic de a deveni „oficial”, chiar dacă „pentru binele Bisericii”.

„Astfel – scria Părintele Serafim Rose, în duhul Arhiepiscopului Averchie -, unii oameni se pot afla într-o situaţie care poate fi «corectă din punct de vedere legal», însă este în acelaşi timp profund ne-creştină – ca şi cum conştiinţa creştină este obligată să se supună oricărei porunci a ocârmuitorilor bisericeşti, atâta vreme cât aceşti ocârmuitori sunt propriu-zis «canonici». Această noţiune oarbă de supunere de dragul ei însăşi este una dintre pricinile de căpetenie ale reuşitei serghianismului in veacul nostru [al XX-lea] – atât înăuntrul, cât şi în afara Patriarhiei Moscovei”.

Ultima concretizare a principiului serghianist va fi supunerea faţă de Antihrist însuşi, chiar şi a creştinilor celor mai „tradiţionali[şti]”. Ei nu vor fi siliţi să cada de acord în privinţa ideilor şi metodelor lui Antihrist. Tot ce li se va cere, va fi recunoaşterea autorităţii sale, pe care i-o vor acorda, ca să păstreze ierarhia, organi­zaţia Bisericii, slujbele bisericeşti şi putinţa de a primi pe faţă Sfintele Taine. Trădarea lor nu va consta în nedezlipirea lor de formele canonice, ci mai degraba în aşezarea acestor formedeasupra credincioşiei faţă de însuşi Hristos, credincioşie care este răspunderea cea dintâi a Bisericii.

Sfinţii Părinţi au despre aceasta o învăţătură foarte precisă, întemeiată pe Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul. Ei fac observaţii asupra faptului că pecetea lui Antihrist nu va fi pusă şi pe frunte şi pe mână, ci pe frunte sau pe mână (Apocalipsa 13,16). Potrivit Sfântului Andrei al Cezareii, cei care o primesc pe frunţile lor vor împărtăşi modul de gândire al lui Antihrist, pe când cei ce o primesc pe mâinile lor drepte, îi vor recunoaşte doar autoritatea, spunând că este îngăduit să faci acest lucru, „numai să rămâi creştin în suflet… Alungarea harului Sfântului Duh prin semnul fiarei umple cu semnul cel dintâi – spaima – inima tuturor celor ce au primit pecetea, spaimă care-i va împinge către o lesni­cioasă pierzanie”.

In lumina acestei învăţături patristice, Arhiepiscopul Averchie a putut cu uşurinţă să întrevadă cum toate organizaţiile ecleziastice – ecumenice şi antiecumenice, înnoitoare şi tradiţionale – se vor înclina într-o zi în faţa lui Antihrist. Cei a căror frică de stăpânirea vremelnică întrece frica lor de Dumnezeu, se vor încrede în minţile lor căzute pentru a îndreptăţi această supunere, căci inimile şi conştiinţele lor nu o pot îndreptăţi niciodată. Vor căuta să sprijine instituţiile lor bisericeşti renunţând la libertatea duhovnicească şi la mărturisirea înflăcărată care, după cum a repetat Arhiepiscopul Averchie, vor fi singurele care vor sprijini Trupul cel nebiruit al lui Hristos. Astfel va ajunge să se împlinească prezicerea Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov, citată de Arhiepiscopul Averchie:

Se poate presupune că instituţia Bisericii, care de multă vreme se clatină, se va prăbuşi cumplit şi cu grăbire. Intr-adevăr, nimeni nu este în stare să stăvilească sau să se împotrivească acestui lucru.Mijloacele adoptate pentru a sprijini Biserica instituţională sunt împrumutate de la stihiile [elementele] acestei lumi, lucruri care-i suntpotrivnice Bisericii, iar urmarea va fi că mai curând îi vor grăbi căderea, decât s-o împiedice. Fie ca Domnul Cel Milostiv să îi apere pe cei rămaşi care cred în El. însă această rămăşiţă este micuţă şi se micşorează tot mai mult”.

averkiy1.jpg

SFÂRŞITUL

Aşadar, ca să putem să-I rămânem credincioşi lui Hristos, Arhiepiscopul Averchie ne-a avertizat să nu ne încredem în ceea ce poate părea „chibzuit” sau în ceea ce se potriveşte cu „părerile” minţilor noastre căzute. In schimb însă, trebuie să ne urmăm conştiinţa şi poruncile Domnului nostru şi, drept urmare, să ne aşteptăm  sa fim urâţi de aceia care – fie în mediul laic, fie în cel bisericesc – sunt călăuziţi de duhul acestei lumi. El scria:

„In vremea noastră, adevărul este arătat în mod oficial şi cu solemnitate drept minciună, iar minciuna, drept adevăr. Şi fiecare persoană, fie că îşi doreşte, fie că nu, trebuie să creadă aceasta, împotriva oricărui temei şi analize raţionale. Ori de nu – vai! Cel care urmează glasul propriei sale conştiinţe şi al predaniilor Domnului, ar putea sfârşi prin a plăti scump. Iar aceasta este adevărat în toate aspectele vieţii moderne, uneori chiar şi în domeniile religios şi bisericesc…

Fraţilor! Să nu ne cufundăm, nici în cea mai mică măsură, în duhul acestei lumi; ştim atât de bine, de la Cuvântul lui Dumnezeu, că lumea aceasta este stăpâ­nită de prinţul întunericului, care stăruie în cruzime – vrăjmaşul nostru cel înverşunat, făcător de rău, mincinos şi «dintru început ucigător de oameni» (Ioan 8, 44) – diavolul. Să nu ne temem de batjocură şi lepă­dare, de asuprire şi prigoană din partea slugilor lui credincioase…”

Cu ochi duhovniceşti, Arhiepiscopul Averchie a putut vedea în preajma sa prăpăstuirea de către Satana chiar şi a celei mai neînsemnate râvne cucernice din partea creştinilor ortodocşi. Cei ale căror inimi tânjesc după dragoste, nu o dobândesc de la creştini, care ar trebui să fie cunoscuţi pentru dragostea lor(cf. Ioan 13, 35) – şi astfel, inimile acestora seacă, iar ei ajung la fel de aspri ca şi cei din jurul lor. Când această dragoste creştină „se evaporă”este înlocuită cu surogate care se căznesc sa unească Biserica numai pe dinafară – formalism birocratic, maniere comportamentale impuse, jocuri de rol, a face pe plac oamenilor, înţelegeri politice – surogate care nu pot uni decât o falsă Biserică, creând un gol care aşteaptă să fie umplut de Antihrist. Făcând aceasta, apare ceea ce Arhiepiscopul Averchie numea o „vânturare” –  o despărţire a celor înţelepţi şi pricepuţi ai lumii acesteia (Luca 10,21) de cei care nu dau nici o atenţie „părerilor” lumii şi care vor pur şi simplu să fie cu Hristos în Impărăţia Lui. Această „vânturare” a celor înşelători şi a celor adevăraţi, afirma Arhiepiscopul Averchie, dă naştere unei poveri pentru păstorii iubitori de Hristos, de vreme ce diferenţele fundamentale sunt estompate prin vicleniile Satanei:

Viaţa creştină devine acum mai grea ca niciodată, aici cursele din calea mântuirii omului s-au înmulţit foarte şi s-au perfecţionat peste măsură. Truda de a fi păstor devine de multe ori mai grea şi mai plină de răspundere... Chiar înaintea ochilor noştri, cuvintele prooroceşti ale Episcopului [Sfântului] Teofan Zăvorâtul despre vremurile de pe urmă încep să se împlinească: «In vremea aceea, deşi numele creştinilor se va auzi pretutindeni şi peste tot se vor vedea biserici şi slujbe religioase, toate acestea nu vor fi decât o aparenţă, în vreme ce pe dinăuntru va fi apostazie adevărată». Alături de exemplul dintotdeauna întâiul şi esenţial, al unei vieţi personale duhovniceşti şi morale înalte, pentru păstorul modern decurge de aici sarcina deosebit de însemnată şi de plină de răspundere de a-i învăţa pe credincioşi sa recunoască Biserica cea adevărată din mijlocul mulţimii de false biserici şi prin cuvintele lui, pline de putere duhovnicească şi de înţelepciune, de a-i păstra în sânul ei, atrăgându-i în acest timp şi pe cei ce sunt în rătăcire”.

Arhiepiscopul Averchie a simţit povara acestei răspunderi poate mai mult decât oricare dintre marii păstori ortodocşi ai vremurilor noastre. Asemenea Sfântului său iubit, Ioan de Kronstadt, din generaţia dinaintea lui, a găsit că lucrul cel mai greu de împăcat cu sarcinile lui păstoreşti era neîndoioasa biruinţă a răului în lume.

„Ortodoxia suferinţei” – o expresie de-a Sfântului Grigorie Teologul – a fost adesea pe buzele Arhiepiscopu­lui Averchie. Aceasta se referă la două lucruri: chinurile pe care creştinii ortodocşi le îndură în această „vale a plângerii” în drumul lor către patria lor cea cerească şi, de asemenea, prigoanape care Adevărul cel veşnic o îndură în lumea aceasta căzută, al cărei stăpânitor este diavolul.

Arhiepiscopul Averchie ştia din experienţă ce este „Ortodoxia suferinţei“. Nu cu mult înainte de a răposa, suferind în trup şi îndurând împreună cu Biserica Luptătoare, a fost întrebat de către unul din prietenii săi despre starea lui de sănătate. A răspuns:

„Cum să mă simt când slava Ortodoxiei se împuţinează, răul biruieşte, creştinii devin atât de plini de ură şi duş­mănoşi, iar creştinii ortodocşi nu sunt cu nimic mai buni – poate mai răi, pentru că li s-a dat mai mult. Şi cine – în vremurile acestea cumplite de pe urmă – va lua partea sărmanei ORTODOXII A SUFERINŢEI?”

In ultima sa carte, Arhiepiscopul Averchie a po­menit despre felul în care grija lui păstorească privitoare la „pustiirea duhovnicească” a vremurilor sale a contri­buit la boala sa prelungită şi ultimă:

„Ca urmare a întregii tensiuni emoţionale pe care am îndurat-o în tot ceea ce se întâmplă în zilele noastre, am fost copleşit (cel puţin aşa spun medicii) de câteva boli grave care aproape m-au răpit din viaţa aceasta vremelnică, pământească, din pricină că nu am putut s.i cad la învoială cu tot ceea ce se întâmpla în preajma mea şi să abordez aceste lucruri cu nepăsare”.

Eliberat în sfârşit de cumplita sa povară păstorească, Arhiepiscopul Averchie a trecut la cele veşnice în anul 1976. Dintr-un punct de vedere pământesc, a murit în­frânt. Războiul Satanei cu toate formele de dreptate nu a încetat şi în cele din urmă va sfârşi cu o domnie a răului, însă în Ceruri, Arhiepiscopul Averchie a fost un biruitor. Dusese o viaţă dumnezeiască, pregătindu-se să fie printre Sfinţi. Cuvintele sale, scrise cu numai un an înainte de moartea sa, ne însufleţesc să îl urmăm:

„Râvna şi evlavia să fie singurele făclii pe care să le ţinem în mâinile noastre – aşa cum atunci, într-un chip mult mai tainic, a făcut bătrânul Simeon -, în străfundul sufletelor şi inimilor noastre. Atunci vom putea spune din inimile noastre, la plecarea din viaţa aceasta: «Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace; că văzură ochii mei mântuirea Ta!»… “

Deznădejdea – credinţa în lipsa Adevărului şi a Dragostei – nu se regăsea în inima Arhiepiscopului Averchie când a răposat. El trăise în prezenţa acestui Adevăr şi a acestei Iubiri şi ştia că Adevărul îl va în­frânge într-o zi pe Antihrist, după ce el va fi domnit pentru puţină vreme (Apocalipsa 12,12; 17,10).

In vremurile de pe urmă, apostolii lui Hristos cei adevăraţi vor muri sau vor fi ucişi, aşa cum s-a întâmplat în primii ani ai creştinismului – asfinţitul se aseamănă cu răsăritul. Şi totuşi, cuvintele înflăcărate ale Arhiepiscopului Averchie, unul dintre ultimii apostoli adevăraţi, ne mai pot încă apăra de înşelările subţiri care sunt deja asupră-ne. El a stat chiar în faţa navalei apostaziei lumii şi nu s-a clintit. A demascat cele mai iscusit tăinuite curse ale celui rău, arătându-le tuturor celor care au ochi să vadă. Sfatul său era să facem astfel încât să nu ne pierdem nădejdea cea veşnică punându-ne această nădejde în lucruri exterioare ce pot fi falsificate.

Cu curaj şi tărie, el şi-a împlinit datoria nu slujind numai înaintea ochilor, ca cei ce vor să placă oamenilor, ci întru curăţia inimii, temându-se de Dumnezeu” (Coloseni 3,22). Astfel, înainte să plece la Domnul, a scris aceste cuvinte hotărâte:

„Voi fi judecat, cum vom fi noi toţi, de Dumnezeu Cel nepărtinitor. Insă pot spune un lucru: am făcut totul cinstit, potrivit cu conştiinţa mea şi necăutând la trup”.

averkiy1.jpg

CEREASCA BIRUINŢĂ

Pe 1/14 aprilie 1976, Părintele Serafim Rose a scris în jurnalul său:

Astăzi am fost înştiinţaţi despre moartea călăuzei noastre duhovniceşti şi teologice, Arhiepiscopul Averchie, care ne-a lăsat cu adevărat orfani…”

La câteva luni după aceasta, pe 22 octombrie / 4 noiembrie, Părintele Serafim a venit la biserică pentru slujba de dimineaţă şi i-a povestit unuia dintre fraţii săi despre un vis minunat pe care îl avusese în noaptea ceea. Il văzuse pe iubitul său Arhiepiscop Averchie stând pe nişte trepte verzi, precum iarba, care duceau in sus. Erau acolo mulţimi uriaşe de oameni, ca la o adunare în aer liber, iar Părintele Serafim era cu ei. Arhiepiscopul Averchie arăta strălucitor. Era înveş­mântat tot într-un alb orbitor, precum era şi întreaga mulţime, şi diaconul din preajma arhiereului, şi Părintele Serafim însuşi, care stătea puţin mai jos, însă chiar în faţa Arhiepiscopului Averchie. Avea loc un fel de sărbătoare solemnă. Diaconul trebuia să rostească prochimenul, dar dintr-odată parcă nu mai putea să grăiască cuvintele, iar el şovăia, căutând să şi le aducă aminte. Insă Părintele Serafim le cunoştea şi a privit în sus către Arhiepiscopul Averchie – vrând să îi spună că el ştie cuvintele care erau de trebuinţă. Atunci Ar­hiepiscopul i-a dat de înţeles că ar trebui să spună el prochimenul cu voce tare, în locul diaconului.

„Să învieze Dumnezeu – a psalmodiat cu glas înalt Părintele Serafim – şi să se risipească vrăjmaşii Lui! Să învieze Rusia! Aliluia!”

Indată ce a spus aceasta, a fost acoperit de un uriaş murmur, din toate părţile; cântarea a răsunat precum un tunet, revărsându-se ca nişte valuri mari, până în depărtări. In această clipă, Arhi­episcopul Averchie a zâmbit cu mulţumire adâncă. A început să urce încet, în vreme ce legăna, tămâind, o cădelniţă. Şi în timp ce minunatele coruri de mii de glasuri continuau, Părintele Serafim a înţeles că acest prilej măreţ, solemn, nemaiauzit era prăznuirea învierii Rusiei. Apoi s-a trezit.

Glasul plin de linişte al Părintelui Serafim, întru care a povestit visul, l-a încredinţat pe frate că fusese o cercetare adevărată din partea Arhiepiscopului Averchie. Sfârşindu-şi povestirea, Părintele Serafim l-a întrebat: „Oare ce să fi însemnat?”

„Nu ştiţi ce zi este astăzi?”, i-a răspuns fratele. „Este prăznuirea Sfântului Averchie, cel întocmai cu Apostolii – cea dintâi prăznuire a numelui Arhiepiscopului Averchie în Ceruri! De asemenea, se prăznuiesc în aceasta zi atât cei Şapte Adormiţi din Efes – ale căror vieţi preînchipuie învierea obştească -, cât şi Icoana Maicii Domnului din Kazan – care a izbăvit Rusia în trecut. Visul Sfinţiei voastre nu este unul oarecare; trebuie să aibă o însemnătate”.

Astfel s-a învrednicit Părintele Serafim să se îm­părtăşească din biruinţa cerească pe care Arhiepis­copul Averchie o trăia deja în Ceruri.

averkiy1.jpg

CONCLUZIE

Istoria luptei grele purtate de Arhiepiscopul Averchie împotriva minciunii de toate felurile şi biruinţa lui de pe urmă ne spun un lucru de căpătâi: trebuie să desluşim apostazia nu doar undeva în afara propriului nostru domeniu de activitate – în lumea profană, în răspândirea religiilor păgâne, în celelalte confesiuni creştine, în celelalte „jurisdicţii” ortodoxe, în „convertiţi”, în „păgâni” etc. Duhul apostaziei -duhul maimuţărelii a ceea ce este al lui Hristos – se află pretutindeni, lovind în toate bisericile şi astfel, în toţi cei care I-ar rămâne credincioşi lui Hristos.

Suntem judecaţi şi chemaţi la luptă prin întrebarea de neuitat a Arhiepiscopului Averchie, adresată unuia care în aparenţă făcuse totul cu putinţă ca să fie în Biserica lui Hristos cea adevărată, în Biserica Ortodoxă: „Dar ce anume hotărăşte dacă eşti sau nu în acea Biserică?” Ce altceva, dacă nu simţul pentru autenticitate şi împotrivirea faţă de cele mai subţiri minciuni, ne vor învrednici să fim în acea „unitate duhovnicească strânsă a tuturor celor care cred cu adevărat în Hristos”, în acea Biserică pe care „porţile iadului nu o vor birui” (Matei 16,18) şi în care Arhiepiscopul Averchie slujeşte şi acum Dumnezeiasca Liturghie, înaintea Jertfelnicului celui Ceresc?
___________________________________________________
Vezi Arhiepiscopul Averchie, True Orthodoxy and the Contem­poran/ World, (în limba rusă), Mănăstirea Sfânta Treime, Jordanville, N. Y„ 1971, pp. 18-21.

Stand Fast in the Tnith, p. 8.

Episcopul Ignatie Briancianinov explică faptul că „lumea” despre care vorbeşte Hristos este alcătuită din majoritatea oamenilor „care trăiesc pentru vremelnicie şi nu pentru veşnicie” – cf. The Arena, Mănăstirea Sfânta Treime, Jordanville, N. Y, 1982, pp. 16-17.

Stand Fast in the Truth, pp. 8-9.

Arhiepiscopul Averchie, A Reminder to Us That True ChristianityIs a Struggle, în Orthodox Life, martie-aprilie, 1981, p. 24.

The Life and Works of Archbishop Averky, Casa Parohială StâlpiiOrtodoxiei, Mt. Holly Springs, PA, p. 32.

Stand Fast in the Truth, p. 11.

Arhiepiscopul Averchie, The Just Shine like the Stars, West Coast Orthodox Supply, Etna, CA, 1983, p. 16.

Stand Fast in the Truth, p. 10.

Citatul întreg este: „Să cunoaşteţi că trebuie să slujim nu vremurilor, ci lui Dumnezeu” – din scrisoarea Sfântului Atanasie către Draconţiu.

Adică, neunită în duh cu lumea, ci împărtăşindu-se din Duhul lui Hristos.

Arhiepiscopul Averchie, True Orthodoxy, în Orthodox Christian Witness, Seattle, WA, ianuarie 10/23,1983, pp. 2-3.

Stand Fast in the Truth, p. 2.

De exemplu: reformele liturgice şi ale calendarului, schimbările în principiile ce privesc postul, Spovedania rară, stranele şi orgile în biserică, preoţii fără barbă, tunderea şi cârmuirea monahilor de către preoţi căsătoriţi, etc. Cu privire la asemenea înnoiri, Părintele Serafim spunea: „Adepţii obiceiului ignorant sunt ei înşişi naivi; ei se mulţumesc să primească ceea ce le-a fost «transmis». însă nevăzând înţelesul şi necunoscând izvoarele a ceea ce le-a fost transmis, sunt lesne înşelaţi, acceptând atât obiceiuri pe care Biserica le-a îngăduit numai din bunăvoinţa şi iconomia ei – ca şi cum acestea ar fi ceea ce este mai bun din Ortodoxie -, cât şi obiceiuri nelalocul lor, de origine şi inspiraţie heterodoxă recentă, şi amestecându-le laolaltă cu obiceiurile ortodoxe curate şi pline de tâlc transmise de la Sfinţii Părinţi” – cf. Paisie Velicikovski, Chinovia Sf. Herman din Alaska, 1976, p. 14.

Arhiepiscopul Averchie, Should the Church Be „In Step With the Times ? ” în The Orthodox Word, nr. 16-17, pp. 184 şi 186.

The Life and Works of Archbishop Averky, p. 25.

True Orthodoxy, p. 5.

Stand Fast in the Truth, p. 7.

True Orthodoxy, p. 3

Stand Fast in the Truth, p. 7.

Arhiepiscopul Averchie, Holy Zeal, în The Orthodox Word, nr. 62, pp. 130-131.

The Just Shine like the Stars, pp. 51-52.

Holy Zeal, p. 131.

The Just Shine like the Stars, p. 35.

Ibid. pp. 50-51.

Legăturile moderne autentice cu tradiţia ortodoxă” – adică părtăşia vie la Ortodoxia cea adevărată.

Ibid. p. 54.

Pentru o cercetare asupra călăuzelor duhovniceşti mincinoase din zilele noastre, care cer supunere deplină voilor lor, fără a-şi fi biruit mai întâi patimile, vezi The Arena, pp. 43-47. Iată ce putem citi în ediţia românească a scrierii Sfântului Ignatie Briancianinov: „Bătrânii care-şi iau asupra lor sarcina Sfinţilor Stareţi de odinioară, dar fără a avea darurile lor spirituale, trebuie să înţeleagă că intenţii le lor, gândurile lor şi concepţiile lor asupra marii lucrări călugăreşti – ascultarea – sunt false. Să ştie clar: felul lor de a gândi, înţelepciunea şi ştiinţa lor nu sunt decât orbire şi nălucire drăcească care nu vor întârzia să producă roade de aceeaşi natură în cel pe care-l conduc. Pretenţia lor exagerată nu va putea trece nedescoperită decât o oarecare vreme, pentru începătorul neexperimentat ce se află sub povăţuirea lor, dacă acesta are puţină inteligenţă şi se ocupă cu lectura cărţilor sfinte cu dorinţa sinceră de a se mântui. Mai devreme sau mai târziu, această impostură va fi descoperită cu putere, ducând la o ruptură foarte penibilă şi la relaţii neplăcute între bătrân şi ucenic, şi le va prooca şi unuia şi altuia serioase tulburări psihice. Este teribil să iei asupra ta, din îngâmfare şi din proprie iniţiativă, obligaţii pe care nu le poţi îndeplini decât cu mandat de la Sfântul Duh şi cu ajutorul Său; este teribil să te prezinţi ca un purtător de Duh Sfânt până când legăturile cu Satana nu sunt încă rupte şi până când eşti întinat de el. O asemenea comedie şi ipocrizie sunt înspăimântătoare. Ele sunt dezastroase atât pentru tine însuţi, cât şi pentru semenul tău. Sunt o crimă şi o blasfemie faţă de Dumnezeu” (Făramiturile Ospăţului, ed. EOR, Alba Iulia, 1996, pp. 53-54).

Holy Zeal,p. 130.

What Is Orthodoxy? p. 1.

Vezi Paisie Velicikovski, p. 288.

The Just Shine Like the Stars, pp. 50-51.

Ibid. pp. 16-17.

Noul Mucenic rus, Mitropolitul Chirii al Kazanului, scria în 1929: „Disciplina Bisericii este în stare să îşi păstreze eficacitatea numai câtă vreme este o răsfrângere adevărată a conştiinţei ierarhice a Bisericii Soborniceşti; iar disciplina însăşi nu va putea niciodată să înlocuiască această conştiinţă… Principiul ierarhic-sobornicesc al existenţei Bisericii nu este deloc acelaşi lucru cu unitatea exterioară cu orice preţ” – cf. Russia’s Catacomb Saints, Chinovia Sf. Herman din Alaska, 1982, pp. 246-247.

The Just Shine Like the Stars, p. 51.

What Is Orthodoxy?, pp. 3-4.

Stand Fast in the Truth, p. 2.

Holy Zeal, p98.

The Just Shine Like the Stars, p. 18.

In declaraţia sa scandaloasă din 1927, în care a afirmat că  „bucuriile şi reuşitele Uniunii Sovietice sunt bucuriile şi reuşitele noastre” – cf. Russia’s Catacomb Saints, p. 45.

Russia’s Catacomb Saints, p. 257

Ibid., p. 222

Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a binevoitsă vă dea vouă împărăţia” (Luca 12, 32).

True Orthodoxy, p. 4; Stand Fast in the Truth, p. 5.

Vezi Ioan 12, 31 şi 14, 30.

The Just Shine Like the Stars, pp. 54-55

Acesta a fost cuvântul întrebuinţat de marele ascet şi mărturisitor al veacului al XX-lea, Arhimandritul Gherasim din Spruce Island, care a spus: „Dragostea creştină se evaporă de pe faţa pământului”.

The Just Shine Like the Stars, p. 25.

Ieromonahul Ignatie, The Life ofArchbishop Averky, în Orthodox Life, mai-iunie, 1976, p. 30.

The just Shine Like the Stars, p. 55. Trimiterea scripturistică este de la Luca 229-30.

The Life ofArchbishop Averky, p. 25.

Aceste cuvinte fac parte din slujba învierii Domnului. „Să învieze Rusia!” a fost adăugat pentru prăznuirea cerească a învierii Rusiei [Cuvinte profetice, dacă ne gândim la renaşterea duhovni­cească ce se petrece în Rusia de după perestroika].

(din: Apostazia si Antihristul. Dupa invataturile Sfintilor Parinti”, Fundatia Sfintii Martiri Brancoveni, Constanta, 2008)

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*