Sfînta şi Dreapta Marta, maica Sfîntului Simeon din Muntele Minunat (4 iulie)

Sfînta şi dreapta Marta s-a născut în Antiohia, din părinţi binecredincioşi. Ea, fiind silită de ei spre nuntă şi neînvoindu-se, a dorit să vieţuiască în feciorie. Pentru aceasta i s-a poruncit ei, printr-o dumnezeiască vedenie în biserica Mergătorului Înainte, ca să se supună părinţilor săi şi să se însoţească cu bărbat. Deci, a zămislit fiu pe Sfîntul Simeon, după dumnezeiasca dăruire, care i s-a vestit prin arătarea Sfîntului Ioan Mergătorul Înainte, precum se scrie pe larg despre aceasta, în viaţa Sfîntului Simeon. Însă, nepetrecînd mulţi ani cu bărbatul său, a rămas văduvă, iar pruncul creştea cu toată luarea aminte, păzindu-l după porunca Sfîntului Mergătorului Înainte, de vreme ce acela era să fie vas al Sfîntului Duh. Ea se ruga totdeauna lui Dumnezeu pentru fiul său, ca să-l primească de la dînsa spre slujba sa, ca altădată de la proorociţa Ana, pe Samuil.

Odată, întrebîndu-se fericita Marta despre prunc ce ar putea să fie cînd va veni în vîrstă, a văzut în vis o vedenie ca aceasta: I se părea că se vede pe sine înaripată, zburînd deasupra şi, ţinînd pruncul pe mîini, îl înălţa ca dar Domnului, zicînd: “O, fiule, astfel am dorit să văd înălţarea ta; deci, să mă libereze pe mine Ziditorul meu cu pace, pentru că am aflat dar de la El, ca una ce m-am învrednicit a-I da rodul pîntecelui meu”. Această vedenie precum şi descoperirile cele ce i s-au făcut ei mai înainte, ea le ascundea în inima sa şi mulţumea lui Dumnezeu.

Fericita Marta totdeauna mergea la biserica lui Dumnezeu, nelăsînd niciodată pravila bisericească; de aceea îşi cîştigase şi petrecerea sa aproape de biserică, unde se afla mai înainte de toţi la cîntare şi ieşea în urma tuturor. Ea avea o osîrdie a merge la praznice pe la sfintele biserici unde se făceau şi stătea cu mare luare aminte la rugăciunile cele de noapte şi la dumnezeieştile slujbe şi cu sfărîmarea inimii vărsa lacrimi din ochi, împărtăşindu-se adeseori cu dumnezeieştile Taine ale Trupului şi Sîngelui lui Hristos. Iar cu cîtă vrednicie se împărtăşea, aceasta era mărturia: după primirea dumnezeieştii împărtăşiri, faţa ei era strălucită cu o lumină minunată, ca altădată faţa lui Moise.

Fericita Marta, la casa sa, în toate nopţile se scula la rugă-ciune înainte de miezul nopţii şi o săvîrşea în căldura duhului, udîndu-şi faţa cu lacrimi. Toată mintea ei era îndreptată către Dumnezeu, pe care Îl iubea cu toată inima, cu tot sufletul şi cu toată virtutea. Ea era şi nespus de milostivă spre cei săraci, hrănind pe cei flămînzi şi îmbrăcînd pe cei goi. Intrînd adeseori în bolniţă, slujea cu mîinile sale bolnavilor, iar celor morţi le pregătea din ostenelile sale cele de îngropare. Asemenea şi celor ce se botezau, le dădea haine albe, lucrate cu mîinile sale. Era atît de blîndă la obicei, smerită şi fără de răutate, încît nimeni nu a văzut-o mîniindu-se cîndva sau grăind împotrivă sau mîhnindu-se. Fericita Marta îşi păzea gura de multă grăire şi nu vorbea decît numai cele de nevoie, căci iubea tăcerea foarte mult, de vreme ce aceea învaţă mintea şi gîndirea despre Dumnezeu. Nu se auzea din gura ei cuvînt deşert sau mincinos, ori altceva neplăcut lui Dumnezeu, ci din comoara inimii sale scotea cele bune. Era şi făcătoare de pace între prietenii care se mîniau, sfătuitoare celor ce nu trăiau bine, arătîndu-se model de viaţă curată, cucernică şi plăcută lui Dumnezeu şi tuturor, nu numai femeilor, ci şi bărbaţilor, fiind plină de toate bunătăţile, pe care este cu neputinţă a le spune cu de-a-mănuntul. Însă ajungea ca mărturie pentru viaţa ei sfîntă, sfinţenia cea mare a Cuviosului Simeon, care s-a născut dintr-însa, căci un fiu ca acesta, o astfel de maică se cădea să aibă.

Cuviosul Simeon stînd pe stîlpul cel de la Muntele Minunat, i s-a făcut ei după rugăciunea cea din miezul nopţii, într-o uşoară adormire, o vedenie ca aceasta: Sfîntul Ioan Botezătorul, către care ea, după Dumnezeu şi după Preasfînta Născătoare de Dumnezeu, avea mare osîrdie cu credinţă, şi în toate zilele se ruga către dînsul, acela i s-a arătat ei cu Sfîntul Apostol Timotei şi a zis către dînsa: “Eu în toată vremea mijlocesc către Dumnezeu pentru tine şi niciodată nu te voi lăsa!” Ea, umplîndu-se de spaimă şi de bucurie dintr-acea vedenie, s-a deşteptat şi cu frică preamărea pe Dumnezeu. Deci vedenia aceasta a spus-o fiului său, Cuviosului Simeon, la care se ducea uneori spre cercetare.

Mergînd odată la fiul său, a văzut mulţi din cei cuprinşi de tot felul de boli, care se adunaseră lîngă stîlpul cuviosului pentru tămăduirile ce se dădeau cu rugăciunile lui, pentru că ea nu se înălţa cu mintea, ci privea spre el cu frică, ca nu cumva vrăjmaşul să întindă cursă picioarelor fiului său. Fericita Marta se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi, ca să-l izbăvească pe Cuviosul Simeon de meşteşugirile potrivnicului, iar către el zicea: “Fiul meu, ţi se cade pentru toate acestea să preamăreşti pe Dumnezeu, Cel ce lucrează prin tine, iar tu să-ţi aduci aminte de neputinţa ta şi să-ţi păzeşti inima cu toată luarea aminte”. Deci, cuviosul primea cu bucurie sfaturile maicii sale şi de viaţa ei cea plăcută lui Dumnezeu se bucura cu duhul, înălţînd mulţumire lui Dumnezeu.

Fericita Marta, petrecînd mulţi ani în fapte bune şi plăcînd lui Dumnezeu, înainte de sfîrşitul său cu un an, pe la miezul nopţii, în timpul cînd îşi făcea fierbinţile ei rugăciuni către Dumnezeu, a căzut într-o mare uimire. A văzut o mulţime de îngeri cereşti cu lumînări, dănţuind şi zicînd către dînsa: “După ce va trece acest an, fiind dezlegată din trup, te vom lua la odihna făgăduită ţie de Domnul”. Tot asemenea i s-a descoperit şi Cuviosului Simeon. Iar unuia dintre fraţi i s-a arătat o vedenie de acest fel: A văzut pe Maica Domnului, pe Preacurata Fecioară Maria şezînd pe un scaun în slavă, iar fericita Marta stătea înaintea ei, ridicîndu-şi spre dînsa mîinile sale în chipul crucii şi prefăcîndu-se într-o cruce de aur, strălucea ca o lumină asemenea razelor soarelui; şi astfel se vedea că toată crucea aceea era luminoasă.

Cuviosul Simeon, auzind despre această vedenie, a zis: “Acesta este semnul că s-a apropiat fericitul sfîrşit al maicii mele”. Deci, Sfînta Marta, sfîrşindu-se anul cel de pe urmă al vieţii celei plăcute lui Dumnezeu, a mers spre cercetare la Cuviosul Simeon, fiul său, iar el s-a rugat către dînsa, zicînd: “Binecuvinteză-mă, maica mea, precum Avraam a binecuvîntat pe Isaac”. Iar sfînta a zis: “De aceea am şi venit aici, ca să mă învrednicesc binecuvîntării şi rugăciunilor tale, pentru că de acum au mai rămas numai trei luni din viaţa mea. După aceea, mă voi duce la Domnul Dumnezeul meu, care te-a zidit pe tine din pîntecele meu. Acela să-ţi dăru-iască ţie darul şi binecuvîntarea Sa, ca să-ţi săvîrşeşti cu bine alergarea ta cea bine începută şi să te învrednicească împărăţiei Sale”.

Acestea grăindu-le, vărsa lacrimi din ochi, iar fraţii care erau acolo plîngeau, deoarece cu greu li se părea lor a auzi că după trei luni nu vor mai vedea faţa ei. Deci, ziceau: “Maică, viu va fi sufletul tău şi va lăuda pe Domnul”. Iar ea întărea cuvîntul, grăind: “De nu va fi aşa precum v-am spus, apoi pe mine, roaba voastră, să mă socotiţi ca pe o mincinoasă”. Atunci Cuviosul Simeon a zis către dînsa: “Binecuvîntarea ta o cerem noi acum, iar cuvintele tale ne sînt foarte dureroase inimii noastre”. Sfînta a zis: “Binecuvîntaţi sînteţi voi Domnului şi binecuvîntaţi sînt cei ce vă binecuvintează pe voi”.

După aceasta, toţi i s-au închinat fericitei Marta, asemenea şi ea, închinîndu-se lor, s-a întors în Antiohia la casa sa. După plecarea ei, Cuviosul Simeon, chemînd a doua zi pe cei mai iscusiţi dintre fraţi, a zis către dînşii: “Cu adevărat se apropie vremea ducerii maicii mele din cele pămînteşti, pentru că în noaptea trecută am văzut în vedenie un scaun pus înaintea mea şi maica mea şezînd pe el, iar noi toţi stăteam împrejurul ei. Atunci ea, ca o învăţătoare, a zis către noi cuvîntul cel dintîi al psalmului: Fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioşilor… Şi multe alte cuvinte sfătuitoare ne-a zis nouă, ca o maică. Apoi s-a sculat şi, mergînd înaintea noastră la biserică, ţinea în mîini o cruce luminoasă, iar noi urmam după dînsa, cîntînd psalmi de umilinţă”.

După aceea, cu cîteva zile înaintea sfîrşitului său, s-a dus iarăşi la Cuviosul Simeon pentru sărutarea cea mai de pe urmă şi i-a spus lui toate dumnezeieştile descoperiri ce i s-au făcut în viaţa sa. Asemenea şi lucrurile cele bune, ostenelile şi nevoinţele, care le făcuse în taină, pentru slava numelui lui Dumnezeu; şi a rămas acolo în acea noapte. În vedenia visului, se vedea că era răpită spre înălţimea cerului, unde a văzut nişte palate preaminunate şi luminoase, a căror frumuseţe nici un cuvînt nu o poate spune.

Umblînd ea prin acele palate şi minunîndu-se de zidirea cea nefăcută de mînă, a văzut pe Preasfînta Născătoare de Dumnezeu, cu doi îngeri prealuminoşi, grăind către dînsa: “Ce te minunezi?” Iar ea cu frică şi cu bucurie, închinîndu-se Preasfintei Născătoare, a zis: “Mă minunez, Stăpînă, că în tot timpul vieţii mele pe pămînt, n-am văzut nişte palate mai minunate ca acestea”. Iar Preacurata a zis: “Şi pentru cine socoteşti tu că sînt pregătite ele?” Dînsa a zis: “Nu ştiu, Stăpînă!”

Atunci Preasfînta Născătoare de Dumnezeu a grăit către dînsa: “Oare nu ştii că pentru tine s-a pregătit această odihnă, zidită de fiul tău şi în care de acum vei petrece în veci?” Acestea zicînd, a poruncit îngerilor de a pus în mijloc un scaun minunat, apoi a zis către dînsa: “Această slavă ţi se dăruieşte ţie, deoarece ai vieţuit cu dumnezeiască plăcere în frica Domnului”. Apoi iarăşi a zis: “Voieşti ca să vezi şi pe cele mai slăvite?” Atunci i-a poruncit ei să vină după dînsa. Deci, suindu-se la cele mai înalte locuri cereşti, i-a arătat ei alte palate mult mai minunate şi mai luminate, fără să semene cu cele dintîi şi care erau pline de slavă cerească, şi a căror frumuseţi nici mintea omenească nu o poate ajunge, nici gura nu o poate spune. Atunci Preacurata a zis: “Şi pe aceste palate le-a zidit fiul tău şi a început şi la temelia celui de-al treilea”.

Aceasta spunînd a dus-o pe dînsa iarăşi spre răsăritul soarelui şi i-a arătat ei din înălţime locuinţele Raiului şi într-însele mulţime de cete de parte bărbătească şi femeiască, veselindu-se. Şi i-a zis Stăpîna: “Aceste locuri le-a dăruit Fiul meu, celor ce au trăit în curăţie şi cu dreptate întru păzirea poruncilor Domnului, celor ce au făcut milostenii multe cu osîrdie, de aceea singuri de milă s-au învrednicit de la Domnul, pentru că: Fericiţi sînt cei milostivi, că aceia se vor milui. Astfel a fost vedenia Sfintei Marta, care a spus-o fiului său.

Fiind într-o zi de Duminică, s-a împărtăşit cu Preacuratele şi dumnezeieştile Taine ale Trupului şi Sîngelui lui Hristos. Faţa ei strălucea din darul lui Dumnezeu şi din negrăita bucurie duhovnicească, prin care se veselea, deoarece era încredinţată de sfîrşitul şi de mîntuirea sa. Apoi a petrecut toată ziua aceea şi noaptea următoare, o parte întru cele de Dumnezeu insuflate multe vorbiri iubite ale ei cu fiul cel cuvios, iar alta, cu rugăciuni şi cu lacrimi fierbinţi către Dumnezeu.

Luni, dînd pace şi binecuvîntare, precum şi sărutarea cea mai de pe urmă fiului său şi tuturor ucenicilor lui, s-a despărţit de dînşii, lăsîndu-i pe toţi plîngînd. Apoi s-a dus la un sat care se numea Tivirint, care era departe de trei stadii de la Muntele cel Minunat, unde era biserica Sfîntului Ioan Botezătorul. Ea a vărsat multe lacrimi în acea biserică şi a început a slăbi cu trupul. Locuitorii acelui sat au cinstit-o foarte mult şi au rugat-o să se odihnească la dînşii de oboseală. Deci, s-a odihnit în ziua aceea, iar noaptea următoare şi mai mult a slăbit cu trupul. Marţi au dus-o cu căruţa la casa ei în Antiohia, care era în cetăţuia ce se numea Dafne. Miercuri s-a rugat lui Dumnezeu cu căldură. Apoi a vărsat multe lacrimi, avînd nădejde neîndoită de mîntuirea sa. Şi astfel şi-a dat sufletul său în mîinile lui Dumnezeu, în cinci zile ale lunii lui iulie.

Ea a rînduit ca, după moartea sa, să-i îngroape trupul la locul unde se îngroapă cei străini şi săraci. Dar Cuviosul Simeon, fiul ei, avînd descoperire de la Dumnezeu despre mutarea maicii sale, a trimis pe unii dintre ucenicii săi şi au adus trupul ei în Muntele Minunat, ca să-l îngroape lîngă stîlpul său. Despre dînsa se scrie şi aceasta: Pe cînd sufletul ei se ducea către Domnul, cei care şedeau aproape de cinstitul ei trup, au văzut faţa ei zîmbind cu bucurie şi au auzit grăindu-se astfel de cuvinte: “Am luat mare dar de la Dumnezeu şi sînt în lumină şi bucurie negrăită”. Aceia, spăimîntîndu-se, gîndeau că a cîştigat milă de la Domnul pentru fiul său. Ea a grăit aceasta: “Nu m-am proslăvit atît pentru fiu, cît pentru viaţa cea îmbunătăţită, de vreme ce pentru Domnul am arătat multă răbdare şi înfrînare în nevoinţele pustniceşti. Am umblat bine pe calea poruncilor Lui şi pe urmele aceleia care L-a născut pe El şi am iubit-o din toată inima”.

Deci, cinstitul trup al Sfintei Marta, fiind dus de la cetăţuia Antiohiei, care se numea Dafne, la Muntele Minunat, a fost dus cu mare cinste, într-o zi de vineri; şi mult popor al Antiohiei cu rînduiala cea sfinţită au petrecut-o, ca pe o mare plăcută a lui Dumnezeu, cu lumînări, cu cădiri şi cu cîntări de psalmi. Iar cei ce duceau racla cu cinstitul ei trup, spuneau că nu simţeau greutate la ducere, pentru că nu era ca trupurile celorlalţi morţi, care au greutate obişnuită, ci era uşor mai presus de fire, ca şi cum mergea singur prin văzduh.

Atunci un om din popor, anume Serghie, fiul unui cetăţean cinstit cu numele Antonie, văzînd acea slăvită petrecere şi poporul îmbulzindu-se spre raclă, unii plecîndu-şi umerii sub raclă, ca s-o ducă cu osîrdie, iar alţii voind să se atingă de cinstitul ei trup, a rîs şi a socotit în sine: “Ce trebuinţă este să te atingi de un trup mort?” Deci s-a întors înapoi. Dar acela îndată a căzut într-o boală grea, încît a şi amuţit dintr-însa şi s-a prelungit boala aceea treizeci de zile şi nu s-a tămăduit decît de la mormîntul sfintei, de care lucru se va spune mai pe urmă. Deci, cinstitul trup aducîndu-se în locaşul Cuviosului Simeon, au săvîrşit lîngă trup cîntare de toată noaptea. Într-acea noapte s-a arătat vie la doi din fraţi, ucenici ai lui Simeon, într-o îmbrăcăminte luminoasă, avînd şi faţa luminată. Ei s-au spăimîntat de aceasta, ştiind-o că a murit; dar ea a zis către dînşii: “Nu vă temeţi, că Domnul nu m-a rînduit între cei morţi, ci între cei vii. Eu am venit la voi, să vă ajut asupra diavolului, ca, biruindu-l, să cîştigaţi viaţa veşnică”. Zicînd aceasta, s-a făcut nevăzută.

Cînd a sosit ziua sîmbetei, s-a adunat la îngroparea Sfintei Marta mult popor de prin cetăţi şi de prin satele dimprejur, cu preoţi şi cu clerici. Toţi au văzut sfînta ei faţă în mormînt, ne-schimbată de moarte, înflorindu-i frumuseţea ca la o tînără, strălucind cu darul, şi neieşind din trupul ei nici mirosul cel obişnuit la cei morţi, deşi era a patra zi după moarte; ci, se vedea dormind ca o femeie vie. Apoi, cîntînd cele cuviincioase, au îngropat-o cu cinste înaintea stîlpului Sfîntului Simeon. Aceasta a făcut-o din po-runca lui, pentru ca să poată vedea totdeauna mormîntul maicii sale.

După ziua sîmbetei, făcîndu-se cîntarea Învierii, unul din popor, anume Ioan, cu rînduiala de citeţ bisericesc, dormitînd, a văzut pe Sfînta Marta strălucind ca o lumină şi suindu-se pe trepte la stîlpul Cuviosului Simeon. Deasupra mormîntului ei a văzut o căruţă de heruvimi trasă de nişte îngeri cu cîte şase aripi. El a spus cuviosului această vedenie cu jurămînt. Iar cuviosul i-a zis: “Fiule, dă slavă lui Dumnezeu că te-a învrednicit a vedea căruţa de heruvimi; iar maicii mele şi mie, fiind zămisliţi şi născuţi în păcate, ne trebuie mila lui Dumnezeu”.

După aceasta a venit la Cuviosul Simeon tatăl şi maica lui Serghie, cel pomenit mai înainte, care hulise petrecerea trupului Sfintei Marta şi din care pricină căzuse în boală grea. Ei plîngeau şi se rugau, ca, precum vindecă de boli pe mulţi cu rugăciunile sale, să tămăduiască şi pe fiul lor. Sfîntul le-a zis: “Duceţi-vă şi-l întrebaţi să vă spună singur pricina bolii sale, că acum poate să grăiască, fiindu-i mai bine”. Părinţii lui, întorcîndu-se acasă, au început a-l întreba, iar el le-a răspuns: “Această boală a venit asupra mea, fiindcă am hulit cinstita petrecere a trupului Sfintei Marta şi mi-am întors faţa de la dînsa, nevoind să duc racla pe umeri”. Ei l-au pus într-o căruţă şi l-au dus la cuviosul din Muntele cel Minunat. Cuviosul le-a spus să-şi caute tămăduire la mormîntul maicii sale. Deci, ei s-au rugat cu lacrimi la cinstitul ei mormînt şi îndată bolnavul s-a făcut sănătos desăvîrşit, ca şi cum nu bolise niciodată.

După îngroparea cuvioasei, fraţii se obişnuiseră a aprinde o candelă la mormîntul ei, ca să ardă ziua şi noaptea, pentru cinstea sfintei. Dar, după mai multă vreme, au uitat a mai aprinde candela. Văzînd acest lucru, Cuviosul Simeon tăcea, nezicînd nimic de candelă, ca ucenicii lui să nu creadă că cinsteşte pe maica sa după moarte fără de măsură.

Într-acele zile, iconomul locaşului aceluia s-a îmbolnăvit greu şi se părea că este aproape de moarte. Deci, i s-a arătat Sfînta Marta în miezul nopţii, zicîndu-i: “Pentru ce nu mai aprindeţi candela mea? Să ştiţi că, deşi nu am trebuinţă de lumina de la candela voastră, fiind învrednicită de lumina cea cerească şi veşnică de la Dumnezeu, atunci cînd faceţi aceasta la mormîntul meu, pentru mîntuirea voastră o rînduiţi, deoarece mă îndemnaţi să mijlocesc pentru voi înaintea Domnului”. Sfînta, grăind acestea, ţinea în dreapta sa, ca un mărgăritar prealuminos, o parte din făcătorul de viaţă Trup al lui Hristos, cu care, atingîndu-se de cel bolnav, a zis: “Într-aceasta să fii viu şi sănătos”. Aceasta spunînd, s-a făcut nevăzută.

După aceea, bolnavul s-a sculat sănătos şi a alergat la gropniţa sfintei unde, căzînd înaintea mormîntului ei, uda pămîntul cu lacrimi şi, cerînd iertare de neîngrijirea sa, a mulţumit pentru tămăduire. Deci, a rînduit ca să ardă candela ei nestinsă şi se săvîrşeau şi alte multe minuni la mormînt. Orbii se luminau, diavolii din oameni se izgoneau şi se dădeau tămăduiri grabnice de toate neputinţele, cu rugăciunile Sfintei Cuvioasei Marta şi cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Editoriale

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*