Folosul sufletesc al mărturisirii dese și sincere. Întreaga ta pocăință înseamnă să te hotărăști să-ți schimbi viața

CUVÂNT DESPRE TAINA SPOVEDANIEI, AL SFÂNTULUI NICODIM AGHIORITUL

Cuvînt înainte

Dupa cum, la rînduiala firii, Dumnezeu n-a purtat de grija numai sa fim sanatosi în viata aceasta, ci sa si dobîndim sanatatea cu osebite doctorii si tamaduiri cînd ne vom îmbolnavi trupeste – în acelasi chip, si la rînduiala Darului, El n-a purtat de grija numai ca sa ne nastem a doua oara duhovniceste, sanatosi, prin Sfîntul Botez, ci si sa dobîndim sanatatea cea duhovniceasca, cînd ne vom îmbolnavi sufleteste, cu o baie curatitoare si doctorie minunata. Si aceasta nu este altceva decît Taina Sfintei Marturisiri. […]

Dar, o, nenorocire! Aceasta baie curatitoare si minunata doctorie, adica marturisirea cea folositoare de suflet, s-a facut astazi la Crestini o Taina prea putin folositoare! Caci, socotind ca se curata în aceasta baie, n-au ajuns nici macar sa se spele – dupa cum zice Solomon: „Fiul rau pe sine se judeca a fi drept, si de întinaciune nu s-a spalat.” (Pilde 30, 13) – de vreme ce unii dintre dînsii sau nu se marturisesc niciodata, sau se marturisesc foarte rar, iubind, ticalosii, mai bine sa se tavaleasca în noroiul pacatelor lor ca dobitoacele decît sa alerge la aceasta baie si sa se curete. Altii se marturisesc, e adevarat, însa nu precum se cuvine, pentru ca nu se spovedesc cu cea mai cuviincioasa cercetare a constiintei si a pacatelor lor, nici cu zdrobirea si umilinta cea trebuincioasa, nici cu o vointa hotarîtoare ca de aici înainte sa nu mai pacatuiasca,  nici cu facerea canonului care se cuvine – ca acestea toate alcatuiesc marturisirea cea placuta lui Dumnezeu. Ci se marturisesc fara de nici o cercetare, fara de nici o umilinta, fara de hotarîre si fara de împlinirea canonului, mai pe scurt spus, se spovedesc numai pentru obicei, poate pentru ca vine Pastele, sau Nasterea lui Hristos, sau Botezul. Si asa, în acest chip rau marturisindu-se, ticalosii, se batjocoresc cu adevarat si foarte se pagubesc. De aceea, noi ne întristam pentru o atît de mare paguba si înselare a fratilor nostri Crestini, încît ne-am nevoit ca sa adunam de la multi dascali aceasta scurta sfatuire catre cel ce se pocaieste, si cu aceasta sa-i îndemnam pe pacatosii ce se marturisesc sa se marturiseasca mai des; iar celor de se marturisesc rau, sa le tîlcuim si sa-i facem sa cunoasca a se marturisi cum se cuvine, pentru ca marturisirea lor sa fie placuta lui Dumnezeu, si folositoare si, ca urmare, sa fie adeverita si fara de îndoiala iertarea pacatelor lor, care se da de la Dumnezeu prin preotul duhovnic. […]

Marturisirea trebuie sa se faca la cei mai iscusiti duhovnici

Întîi, cerceteaza si afla care este cel mai iscusit duhovnic între ceilalti. Pentru ca Marele Vasile spune (în hotarîrea pe scurt 229): „Dupa cum oamenii nu-si arata unul altuia suferintele si ranile trupului, ci le dezvaluie doctorilor încercati care stiu sa le lecuiasca, asa si pacatele se cade sa fie înfatisate nu oricui, ci acelora care pot sa le tamaduiasca”.

Cum sa-si cerceteze cineva cugetul sau

În al doilea rînd, dupa cum stai si socotesti cu cîti bani esti pagubit în negutatoria pe care o faci, tot asa aduna-te si tu, frate, deoparte, si – înainte sa mergi la un asemenea duhovnic, vreme de doua sau trei saptamîni, mai cu seama la începutul celor patru posturi ale anului – sezi în mare liniste, si plecîndu-ti capul, cerceteaza în cugetul tau ceea ce Filon Iudeul numeste judecata cugetului. Si sa nu te faci aparator, ci judecator al pacatelor tale, cum spune Sfintitul Augustin. Socoteste si tu, precum Iezechia, toata vremea trecuta a vietii tale, cu mîhnire si amaraciune în sufletul tau: „Sfîrsi-voi firul vietii mele aducîndu-mi aminte de amaraciunea sufletului meu!” (Isaia 38, 15); sau macar socoteste, dupa ce te-ai marturisit, cîte pacate ai savîrsit;cu fapta, cu vorba si încuviintarea gîndurilor. Numara lunile; apoi, de la luni, treci la saptamîni, si de la saptamîni la zile. Adu-ti aminte de oamenii cu care ai pacatuit si de locurile unde ai pacatuit si gîndeste-te cu grija, ca sa afli fiecare pacat al tau.

Deoarece oamenii astazi fie ca se lasa greu cînd e vorba sa-si faca o asemenea cercetare amanuntita a cugetului lor, fie ca uita si nu pot sa-si aminteasca pacatele, iata, frate, ca ti-am asternut pe hîrtie, în „Învatatura catre duhovnic”, pacatele de moarte, pacatele ce se iarta si pacatele care se trec cu vederea.  Ti-am înfatisat acolo si cele zece porunci si cine sînt cei ce gresesc la fiecare din acestea, ca sa te despovaram de aceasta greutate si sa te facem sa-ti amintesti cu usurinta pacatele tale. Deci cauta acolo, si, cercetînd, adu-ti aminte care pacate din cele ce se afla acolo le-ai savîrsit, ca sa le marturisesti. […]

Cum trebuie sa se marturiseasca pacatosul

Dupa ce te vei fi gîndit în acest chip la pacatele tale, frate al meu pacatos, si te vei fi pregatit cu aceasta zdrobire a inimii si îngrijorare, mergi atunci la acel iscusit duhovnic de care am vorbit. Daca stii carte, însemneaza-ti, frate, pacatele si pe hîrtie, ca sa nu le uiti.[…]

Ce este marturisirea?

Marturisirea este o înfatisare, de bunavoie, prin grai, a faptelor rele, ca si a vorbelor si a gîndurilor. Ea este smerita, învinuindu-se pe sine, este dreapta, fara rusinare, hotarîta, si se face catre un duhovnic legiuit.

Marturisirea trebuie facuta de bunavoie

Asadar, si tu, frate: 1) Trebuie sa marturisesti, cu însasi gura ta, toate faptele tale cele rele, toate vorbele tale rele si toate gîndurile tale rele. Am zis sa-ti spui pacatele cu însasi gura ta deoarece, chiar daca le-ai avea scrise ca sa nu le uiti, totusi ai datoria sa le citesti tu însuti duhovnicului tau.[…]

Marturisirea trebuie sa fie smerita

2) Trebuie sa te marturisesti cu smerenie, cu multa umilinta si cu inima zdrobita – precum si-a marturisit femeia desfrînata pacatele ei, precum Cananeanca si precum se ruga vamesul – pentru ca Dumnezeu sa primeasca marturisirea ta si sa-ti dea iertarea pacatelor. Fiindca „inima înfrînta si smerita, Dumnezeu nu o va urgisi” (Psalmul 50:18). Aceasta smerenie si umilinta trebuie sa o arati înca si atunci cînd te mustra duhovnicul pentru vreun pacat al tau, pastrînd tacerea si fara sa te mînii, si nici taindu-i vorba, ci primind dojana cu bucurie, ca si cînd ti-ar face-o Însusi Dumnezeu.[…]

Marturisirea trebuie sa fie spre învinovatirea ta

3) Cînd te marturisesti nu trebuie sa învinovatesti pe unul sau pe altul, spunînd ca ei au fost pricina de ai pacatuit, dupa cum Adam a dat vina pe Eva, si Eva pe sarpe. Nu! Tu sa nu faci asa! Ci sa te învinovatesti numai si numai pe tine si vointa ta cea ticaloasa. „Daca vrei sa învinovatesti pe cineva – îti spune dumnezeiescul Gura de Aur (Omilia 51 la Matei) – învinovateste-te pe tine!” Si alcatuitorul Pildelor spune: „Drept este cel ce se învinovateste pe sine” (Pilde 18, 17). „Pe sine” zice, si nu“ pe altii”. Pentru ca nu cumva, cautînd sa-si împutineze cu marturisirea pacatele sale, sa si le sporeasca, adaugînd si învinovatirea.[…]

Marturisirea trebuie sa fie dreapta

4) Trebuie sa te marturisesti întru adevarul si dreptatea inimii tale, aratîndu-ti toate pacatele, asa cum le-ai savîrsit, cu toate împrejurarile: locul, persoana, pricina, numarul pacatelor si felul lor. (vezi capitolul V al „Învataturii catre Duhovnic”, despre împrejurari. Numai ca numele persoanelor cu care ai pacatuit nu trebuie sa le arati.) Marturiseste-ti pacatele fara sa adaugi sau sa scazi ceva, fara sa spui jumatate din pacatele tale unui duhovnic, si jumatatea cealalta altuia, cum fac unii vicleni. Sa nu le spui cu cine stie ce cuvinte mestesugite – cu care în acelasi timp sa-ti ascunzi pacatele, cu scopul sa-ti micsorezi rusinea – ci sa le marturisesti simplu si drept, cu inima fara viclesug, si adevarat.[…]

Marturisirea trebuie facuta fara sa te rusinezi

5) Trebuie sa te marturisesti fara sa te rusinezi, fiindca rusinea pe care o capeti cînd te marturisesti îti aduce slava si har de la Dumnezeu, potrivit cu Sirah: „Este rusine care aduce pacate si este rusine care aduce marire si har” (Isus Sirah 4, 23). Rusinea aceasta te face sa scapi de rusinea ce va sa fie în ziua înfricosata a Judecatii, potrivit cu Scararul (Cuvîntul IV): „Nu nesocoti marturisirea pacatului tau, pentru ca, prin rusinea de aici, sa scapi de rusinea de dincolo!”

De ce te rusinezi, pacatosule? Cînd savîrsesti pacatul nu te rusinezi, si acum, cînd cauti sa te scapi de el, te rusinezi? O nebunule! Tu nu stii ca rusinea aceasta este de la diavolul, care, atunci cînd faci pacatul, îti da îndrazneala si nerusinare, iar cînd îl marturisesti îti da frica si rusine? Asa da marturie Sfîntul Ioan Gura de Aur: „Doua sînt acestea: pacatul si pocainta: în pacat – rusine si batjocura; în pocainta – lauda si îndrazneala. Dar satana rastoarna rînduiala si da la pacat îndrazneala, si la pocainta rusine. Tu însa sa nu i te încrezi!” (Cuvîntul pentru marturisire). […] În vechime, cei ce pacatuiau, stateau la poarta bisericii si-si marturiseau pacatele la toata multimea care intra în biserica, dupa cum spune Sozomen: „La început, asa au socotit preotii sa se arate multimii din biserica pacatele de catre cel ce se marturiseste, ca într-un teatru” (Cartea a VII-a, capitolul 16, si canoanele 56 si 75 ale marelui Vasile spun acelasi lucru.) […]

Pacatele trebuie sa fie aratate, fie aici, fie dincolo.

6) Una din doua: sau aici, jos, trebuie sa-ti arati pacatele tale, frate, catre duhovnicul; sau, dincolo, înfricosatul Judecator le va da în vileag înaintea tuturor Îngerilor si oamenilor, cu mare mustrare pentru tine. „Mustra-te-voi si voi pune înaintea fetei tale pacatele tale” (Psalmul 49, 22). Ce zic, „judecator”? Însesi pacatele tale nemarturisite te vor mustra atunci si te vor da în vileag, la acel Scaun de judecata a toata lumea. „Lepadarea ta de credinta te va pedepsi si rautatea ta te va mustra” (Ieremia 2, 19). Vezi si pe dumnezeiescul Ioan Gura de Aur care zice: „Acolo le vom vedea (greselile noastre), în fata ochilor, goale si descoperite, si vom plînge acolo, si va fi în zadar!” Vezi si marturia marelui Vasile, ca vom vedea atunci pacatele noastre, pe fiecare cum s-a savîrsit (în al optulea capitol al “
Învataturii catre Duhovnic”).

Daca cumva vreun singur pacat va ramîne nemarturisit, ramîn neiertate si celelalte. Daca vei marturisi toate pacatele tale, dar vei ascunde, de rusine, numai unul singur, afla ca nu numai pacatele pe care le-ai marturisit ramîn neiertate, dar îti mai adaugi tie, pe deasupra, si un alt mare pacat, al pîngaririi celor sfinte, pentru aceasta tainuire[…] De aceea, si un oarecare dascal te sfatuieste cu întelepciune ca, daca vrei sa biruiesti pe diavolul care îti aduce rusinea, spune, mai înainte de toate celelalte, acel pacat de care te rusinezi mai mult.

Marturisirea se cuvine sa fie plina de hotarîre

7) Trebuie sa te marturisesti cu hotarîre, adica sa arati înaintea duhovnicului o hotarîre temeinica si statornica cum ca vrei mai bine sa mori de mii de ori, decît sa mai pacatuiesti cu voia ta, avînd ajutorul harului dumnezeiesc. Fiindca, daca nu iei o asemenea hotarîre în inima ta, putin îti va folosi zdrobirea inimii, si îngrijorarea si pocainta, cum spun îndeobste toti dascalii Bisericii.[…] Citim la Pateric ca un parinte a vazut sufletele coborînd în iad cum cade zapada pe pamînt în mijlocul iernii. Si oare de ce aceasta? Nu pentru ca nu se marturisesc Crestinii, ci fiindca nu se marturisesc bine, cu hotarîrea de a nu mai pacatui; fiindca nu-si sfîsie inima cu o durere adevarata, pentru o îndreptare hotarîta, ci îsi sfîsie numai vesmintele, dupa cuvîntul Proorocului, cu o mincinoasa si prefacuta durere. “ Sfîsiati inimile, si nu hainele voastre!” (Ioil 2, 13). […] Întreaga ta pocainta înseamna sa te hotarasti sa-ti schimbi viata. Sa nu spui: Daca am sa pot, am sa ma îndrept! – sau: Am voit sa nu pacatuiesc! Ci asa sa spui: Hotarasc sa ma îndrept! Vreau de astazi – cu vointa puternica, neschimbata si hotarîta – sa nu mai pacatuiesc, dupa cum nu vreau sa beau vreodata un pahar cu otrava, dupa cum nu vreau vreodata sa ma prabusesc într-o prapastie si dupa cum nu vreau vreodata sa ma omor.” […] Se cuvine sa însemn aici ca se face si o a doua marturisire a propriilor pacate, pentru trei pricini: 1) daca cineva nu-si marturiseste pacatele cu împrejurarile si cu pregatirea cuviincioasa, cu întristarea si hotarîrea de a nu mai gresi si cu împlinirea canonului; 2) daca nu s-a îndreptat si nu s-a canonisit cum trebuie de duhovnic; si 3) (dupa Simeon al Tesalonicului, întrebarea 24) daca – odata ce a cazut din nou în aceleasi pacate sau într-altele, care sînt urmare a celor dintîi – spune, odata cu pacatele din urma, si pe cele dintîi, socotite ca niste radacini si pricini ale celor din urma, sau pentru o mai mare zdrobire a inimii si smerenie. Scris este în cartea ce se cheama „Învatatura pentru cel ce se pocaieste”, ca este un lucru foarte folositor daca îsi face cineva si o marturisire cuprinzatoare si de obste a tuturor pacatelor pe care le-a savîrsit în întreaga sa viata, dupa cum fac cei ce vor sa se preoteasca si cei ce sînt în primejdie de moarte, macar o data pe an si mai ales, daca se întîmpla sa mergi la un nou duhovnic. […]

Ce este împlinirea canonului

Dupa marturisire, urmeaza a treia parte a pocaintei, adica facerea canonului dat de duhovnic, care este o împlinire prin fapte a canonisirii, dupa cum o hotaraste Gavriil al Filadelfiei, în cartea lui despre Taine. Asadar si tu, frate al meu pacatos, esti dator sa primesti cu mare bucurie canonul pe care ti-l va da duhovnicul, fie ca e vorba de post, de plecari ale genunchilor, de milostenie, sau de altceva. Si, înainte de toate, sa primesti din tot sufletul îndepartarea de la împartasire, atîtia ani cît va hotarî el. Fiindca cu aceasta mica pedeapsa îmblînzesti marea urgie pe care o are Dumnezeu împotriva ta. Cu acest canon trecator, scapi de canonul cel vesnic al iadului. […]

Cel ce se pocaieste se cuvine sa ceara de la sine un canon mai greu

Daca, din întîmplare, duhovnicul tau vrea sa-ti dea canon usor, atunci tu, din dragostea pentru Dumnezeu, trebuie sa-l rogi sa-ti dea canon mai greu (cum fac multi care se pocaiesc cu osîrdie), ca sa îmblînzesti mai vîrtos, prin acest canon vremelnic, dumnezeiasca dreptate si sa te încredintezi mai bine ca Dumnezeu te-a iertat de pedeapsa cea vesnica pe care ai fi capatat-o pentru pacat.

Pacatosul trebuie sa -si capete canonul fie aici, în chip vremelnic, fie dincolo, pe veci

Frate, sa alegi una din doua: ori sa primesti aici, în chip vremelnic, canonul pacatelor tale; ori acolo, pentru vecie. Daca-l primesti aici, atunci scapi de cel de acolo; iar daca nu-l primesti aici, atunci negresit ai sa-l capeti dincolo, dar va fi pe vecie. Dupa cum scrie si Gavriil al Filadelfiei, în cartea sa despre Taine „Cel ce nu s-a supus (canoanelor) aici trebuie sa fie trimis la scaunul de judecata de dincolo, si va da socoteala de nelegiuirile pe care le-a savîrsit, ca unul ce a încalcat asezamintele Sfintei Biserici”.

Cel ce se pocaieste trebuie sa se îndeparteze de la Sfînta Împartasanie

Mai presus de toate, îti spunem, frate, ca trebuie fara gres sa stai departe de Sfînta Împartasire atîtia ani cîti îti va hotarî duhovnicul, pentru ca aceasta îndepartare este o canonisire a canonisirilor, trebuincioasa si alcatuind adevarata ta pocainta. Fiindca, daca vei cuteza sa te împartasesti în acesti ani, vei ajunge un al doilea Iuda. Si, daca vei sili pe duhovnic sa te ierte, tu nu vei mai fi un om care se pocaieste, ci un asupritor si un tiran care sileste legile dumnezeiesti si canoanele Sfintelor Sinoade ale Bisericii si ale Parintilor. Pentru aceasta, dumnezeiasca Împartasire îti va fi tie nu pentru iertare, ci pentru o mai mare osînda si pedeapsa. Si, ca sa întelegi mai bine acest lucru, întelege din pilda aceasta: dupa cum omul care are rani pe trup merge si le arata doctorului, si primeste de la el porunca cum sa ia cutare doctorie pentru rani, si sa nu bea vin sau sa nu manînce cutare mîncare, pentru ca altfel ranile nu i se vindeca – tot asa si tu, frate al meu, porti rani nevazute în sufletul tau, adica anumite pacate. Ai mers si le-ai aratat duhovnicului, adica te-ai marturisit, iar duhovnicul a hotarît sa folosesti o anumita doctorie pentru pacatele tale, canonul adica: hrana uscata, plecarea genunchilor, milostenie, rugaciuni si celelalte. Pe lînga acestea, ti-a prescris sa nu bei si sa nu manînci cutare mîncare, adica sa nu te împartasesti cu dumnezeiestile Taine. Asadar, daca nu-i vei da ascultare duhovnicului (mai adevarat, Canoanelor Sfintilor Parinti (n. n.), ranile si pacatele tale nu se vor vindeca, ba vor ajunge mai cumplite si mai întinse. Dar ce zic eu ca nu se vindeca? Ti se trage înca si moartea, sufleteasca si trupeasca, cum spune dumnezeiescul Pavel: „De aceea, multi dintre voi sînt neputinciosi si bolnavi, si multi au murit” (I Corinteni 11, 30). Adica, deoarece se împartasesc fiind nevrednici, unii mor sufleteste si ajung neputinciosi si bolnavi, si multi dintre ei înceteaza din viata.

Daca cineva, fiind nedumerit, ar spune ca pacatul celui ce se pocaieste se iarta prin rugaciunea de iertare a duhovnicului – si deci de ce acestuia nu i se îngaduie sa se împartaseasca cu Sfintele Taine, odata ce a fost iertat si îndreptat? – acestuia îi raspundem în trei chipuri: 1) adevarat este ca se iarta pacatosului pacatul, însa nu de-a dreptul, ci socotind ca el va împlini canonul si va sta departe de Sfînta Împartasanie (fiindca de aceea duhovnicul, înainte de iertare, îi hotaraste canonul si lipsirea de Sfintele Taine); 2) adevarat este ca se iarta pacatosului pacatul, nu însa si pedeapsa si certarea pentru pacat, cu alte cuvinte canonul, în care se cuprinde si îndepartarea de la Sfînta Împartasanie. Fiindca si pacatul lui David s-a iertat cu adevarat de Dumnezeu – cînd Natan i-a spus: „Domnul a ridicat pacatul tau” – dar nu s-a iertat si pedeapsa pentru pacatul lui, fiindca, dupa aceasta iertare, el a fost izgonit din împaratia sa de catre fiul sau, Avesalom, si sabia nu s-a îndepartat de casa lui si alte nenumarate rautati a patimit, dupa cum însusi Natan i le proorocise; 3) adevarat este ca se iarta pacatosului pacatul, dar este nevoie ca pacatosul sa fie pus la încercare si, cu timpul, sa fie întarit în harul luiDumnezeu.

În sfîrsit, îti spunem, frate, ca acel canon pe care ti-l va da duhovnicul (dupa Canoanele Sfintilor Parinti n.n.), trebuie sa-l împlinesti cît mai repede cu putinta, adica cîta vreme te afli în harul lui Dumnezeu, si sa nu amîni, fiindca nu stii ce ti se va întîmpla mîine: „Ca nu stii la ce poate da nastere ziua de mîine” (Pildele lui Solomon 27, 1). […]

Cum sa se pazeasca pacatosul dupa marturisire

Iar dupa ce te-ai marturisit si ti-ai primit canonul de la duhovnicul tau, pentru ca sa te pazesti sa nu cazi din nou în acelasi pacat sau în altele, foloseste-te de aceste cinci povatuiri, ca de niste leacuri care sa te pazeasca:

Întîia pazire: aducerea aminte de pacatele facute. […] Daca tu vei scrie si îti vei aminti de pacatele tale, dumnezeiescul Gura de Aur te încredinteaza ca Dumnezeu le va sterge si ti le va ierta. Iar daca tu le vei sterge de unde le-ai scris si le vei uita, atunci le va scrie Dumnezeu si-Si va aminti de ele. Si iarasi spune acelasi: „Caci nu este nici un alt leac pentru iertarea pacatelor precum neîncetata aducere aminte si necurmata lor osîndire”. (Cuvîntul II cum ca spre folos este ca proorociile nu sînt limpezi).

Sfîntul Marcu Pustnicul te sfatuieste însa ca, atunci cînd îti marturisesti lui Dumnezeu pacatele tale, sa nu-ti amintesti de ele dupa felul lor, deci sa nu-ti amintesti împrejurarile si fetele oamenilor cu care ai pacatuit. Deoarece, fiind tu înca împatimit si iubitor de placeri, sar putea sa poftesti iarasi la ele si sa te tulburi; sau, aducîndu-ti aminte cu durere de ele dupa chipul lor, sa cazi în deznadejde. Mai cu seama sa te feresti cînd este vorba de pacatele trupesti si murdare pe care le-ai savîrsit: deci sa nu-ti aduci în minte împrejurarile si oamenii cu care ai pacatuit, fiindca îti întinezi mintea. Sa-ti amintesti doar ca esti pacatos si ca ai savîrsit multe pacate cu care ai mîniat pe Dumnezeu.

A doua pazire: sa fugi de pricinile pacatului. A doua pazire foloseste-o ca sa fugi de pricinile pacatului, fiindca aceleasi pricini aduc întotdeauna si aceleasi urmari. Fugi dar, frate, de privelistile cele rele, de vorbirea si întovarasirea cu cei fara de rînduiala si, mai cu seama, sa fugi de vorbirea si prietenia cu oamenii aceia cu care ai pacatuit trupeste. […]

A treia pazire: marturisirea deasa aduce cinci lucruri bune. De a treia pazire foloseste-te, spovedindu-te des, asa încît, daca este cu putinta, sa alergi îndata la duhovnic ori de cîte ori vei savîrsi un pacat cît de mic, care se iarta, nu doar cînd vei savîrsi un pacat mare si de moarte. Fiindca, dupa cum ranile care sînt aratate doctorului nu se maresc, tot asa si pacatele mici, cînd sînt marturisite, nu sporesc, dupa cuvîntul Scararului: „Vînataile care sînt date la iveala nu se vor înrautati, ci se vor tamadui” (Cuvîntul lV pentru ascultare).[…]

Întîiul folos al marturisirii dese: dupa cum copacii care se rasadesc des nu pot sa prinda radacini adînci în pamînt, tot asa si deasa marturisire nu lasa obiceiurile si deprinderile rele ale pacatului sa capete radacini adînci în inima celui ce se spovedeste des. […]

Al doilea folos al marturisirii dese: cine se spovedeste des are mare usurinta în a-si cerceta cu amanuntime cugetul si a-si afla numarul pacatelor sale, deoarece, usurîndu-se neîncetat de multimea pacatelor prin deasa marturisire, acestea ramîn tot mai putine. Pentru aceasta poate si el sa le gaseasca mai lesne si si le aminteasca. Iar cel care nu se marturiseste des, datorita numarului mare de pacate care se îngramadesc asupra lui, nu poate nici sa le afle cu amanuntime, si nici sa si le aminteasca; ci, de multe ori, uita multele si grelele pacate ale sale care, daca ramîn nemarturisite, ramîn prin urmare si neiertate. […]

Al treilea folos al marturisirii dese: cel ce se marturiseste des, chiar de va savîrsi vreodata un pacat de moarte, îndata însa, dupa ce s-a marturisit, intra în harul lui Dumnezeu, si cîte fapte bune va face, îl vor învrednici de viata cea vesnica. Iar cel ce nu se marturiseste des, daca – sa zicem – savîrseste si el acelasi pacat de moarte, si nu alearga neîntîrziat sa se spovedeasca, cîta vreme ramîne nespovedit, nu numai ca este lipsit de harul lui Dumnezeu, dar si lucrurile bune pe care le face de la sine – posturi, privegheri, metanii mari si altele asemenea – nu-i sînt vrednice pentru a-i cîstiga plata si viata vesnica, pentru ca sînt lipsite de harul lui Dumnezeu, care este începutul si temelia tuturor faptelor care duc la mîntuire. (Vezi si capitolul X al „Învataturii catre duhovnic”.)

Al patrulea folos al marturisirii dese: cel ce se marturiseste des este mai încredintat ca moartea îl va afla în harul lui Dumnezeu si ca astfel va fi mîntuit. […]

Al cincilea folos al marturisirii dese: al cincilea folos pe care îl pricinuieste deasa marturisire este ca îi împiedica si-i înfrîneaza pe oameni de la pacat. Fiindca cel ce se marturiseste des, cînd îsi aminteste ca peste putine zile are sa se spovedeasca, chiar daca îsi are gîndul la pacat, se opreste numaidecît, socotind rusinea pe care o va simti cînd se va marturisi si dojana pe care o va auzi de la duhovnic. […]

A patra pazire: aducerea aminte a lucrurilor celor de apoi. Foloseste cea de a patra pazire, frate, ca sa-ti amintesti de cele de la sfîrsitul vietii tale, adica sa cugeti necontenit la moartea ta, la înfricosata Judecata a lui Dumnezeu, la pedeapsa cea vesnica si la vesnica desfatare a Raiului. Fiindca aducerea aminte si teama de acestea patru se face întru tine ca un frîu puternic, care nu te lasa sa pacatuiesti. Dupa cum graieste Duhul Sfînt, prin Isus Sirah: „În tot ce faci, aduti aminte de sfîrsitul tau, si nu vei pacatui niciodata” (Sirah 7, 38).[…] De voiesti sa nu pacatuiesti, frate al meu, pune înaintea ta toate felurile înfricosate de pedeapsa pe care le-a aflat dreptatea lui Dumnezeu ca sa pedepseasca pacatul, adica necurmata lipsire de Dumnezeu, întunericul cel mai din afara, focul cel nestins, viermele cel neadormit, strafundul cel prea rece, plînsul cel nemîngîiat, scrîsnirea dintilor si celelalte cazne nenumarate si felurite. Si, mai presus de toate, ca te vei gasi pururea întovarasit cu însisi acei diavoli, dusmanii tai, pe care îi urasti atît de mult, pentru ca ti-au pricinuit atîtea suferinte. Lucru care este mai cumplit decît celelalte feluri de pedeapsa – potrivit cu Sfîntul Maxim. Caci – în cuvîntul de sfatuire catre Gheorghe, Eparhul Africii – acesta spune urmatoarele: „Si, ceea ce este mai jalnic între toate si mai greu de spus cu adevarat – lucru pe care nu pot macar sa-l graiesc, cu atît mai mult sa-l îndur (izbaves te-ne, Hristoase, si scapa-ne de aceasta durere!): despartirea de Dumnezeu si de Sfintele Sale Puteri, si vietuirea laolalta cu diavolul si dracii sai vicleni, care va tine o vesnicie! Si cea mai grea si mai cumplita dintre pedepse este sa stea de-a pururi împreuna cei ce urasc cu cei ce sînt urîti.” Apoi, tine minte ca toate aceste suferinte vor fi pedeapsa pacatosilor nu pentru o suta de mii de ani, nu pentru o mie de milioane de ani, ci în vecii vecilor, fara nadejdea ca li se va mai pune capat vreodata.

Asadar, asa sa-ti vorbesti în tine însuti: Daca eu nu pot sa rabd durerea pricinuita de un os al meu cînd iese din locul lui, cum voi rabda, nefericitul de mine, îndepartarea vesnica de Dumnezeu, Care este tot ce e mai launtric în fiinta mea? Daca eu nu pot îndura sa fiu aruncat doar pentru un ceas într-un cuptor, chiar daca mai înainte m-as fi bucurat de toate placerile lumii, cum voi suferi sa ma aflu pe vecie în cuptorul acela al focului nestins? Blestemat sa fii, pacatule, care ma stînjenesti! Nu, nu te voi savîrsi! Si cum, pentru o singura si marunta placere, sa dobîndesc o vesnicie de suferinte si sa plîng nemîngîiat, ca un smintit, precum acel Ionatan: „Doar am gustat putina miere cu vîrful toiagului pe care îl aveam în mîna, si, iata, trebuie sa mor!” (I Împarati 14, 43).

A cincea pazire: cunoasterea pacatului. Foloseste, frate, si a cincea pazire, cunoscînd bine ce lucru rau este pacatul, si mai ales cel de moarte. Toti oamenii savîrsesc pacatul fiindca nu stiu cît de mare rau este. De aceea, în multe parti ale dumnezeiestii Scripturi, pacatosii se numesc „nesocotiti” si „nestiutori”. […] O mare rautate pe care o face pacatul, iubitule, este ca te lipseste de toate platile tuturor faptelor bune pe care le-ai savîrsit. De pilda: de ai fi dus o viata aspra vreme de saizeci de ani împliniti, ramînînd despuiat si ars vara de arsita soarelui, iar iarna înghetat de frig, precum Onufrie si Petru de la Sfîntul Munte; daca ai fi purtat pe grumazul tau un lant de fier, vreme de douazeci de ani, ca Sfîntul Eusebiu; daca ai fi locuit într-un mormînt paisprezece ani, precum Cuviosul Iacov; daca ai fi stat patruzeci de ani deasupra unui stîlp, ca Sfîntul Simeon Stîlpnicul; de ai fi adus la credinta mai multe neamuri decît Apostolii, de ai fi primit mai multe descoperiri decît Proorocii; de ai fi varsat mai mult sînge decît toti mucenicii, dar, dupa acestea, ai fi savîrsit un singur pacat de moarte, din pricina acestuia pierzi îndata acele fapte bune ale tale de mai înainte si rasplata lor si, murind în pacat, nu te vei folosi cu nimic de pe urma atîtor nevointe. Asa hotaraste Însusi Dumnezeu pentru dreptul care pacatuieste, ca nu se vor aminti faptele lui cele drepte: „atunci nu se va mai pomeni toata dreptatea lui” (Iezechiel 33, 13). […]

Sfîntul Nicodim Aghioritul, Dulce sfatuire, Editura Credinta, 2000

Editoriale

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*