„Cine rabdă cu mărime de suflet necazurile trimise lui de Dumnezeu; cine se îndeletniceşte plin de râvnă cu cercetarea cuvântului lui Dumnezeu, acela are zălogul de mult preţ al mântuirii. O nevoinţă îl mai aşteaptă pe unul ca acesta: el are neapărată nevoie să îşi păzească marea comoară – mântuirea sa – de păcate, şi mai ales de păcatele de moarte. Ce este păcatul de moarte? Păcatul de moarte este păcatul care omoară cu moartea veşnică sufletul săvârşitorului său. Dacă omul moare într-un păcat de moarte, fară să fie adus pentru el cuvenitul prinos de pocăinţă, dracii îi răpesc sufletul şi îl coboară în adâncurile întunecoase şi înăbuşitoare de sub pământ, în iad, spre veşnică chinuire.
Păcatele de moarte sunt următoarele: erezia, schisma, lepădarea de credinţa creştinească, hula împotriva lui Dumnezeu, vrăjitoria şi descântatul, uciderea de om şi sinuciderea, curvia, preacurvia, păcatele curveşti împotriva firii, beţia, furtul de cele sfinte, jaful, hoţia şi orice împilare cruntă, neomenoasă. Dintre păcatele de moarte, doar pentru sinucidere nu este pocăinţă – din marea, negrăita milostivire a lui Dumnezeu către omenirea căzută, celelalte păcate de moarte se vindecă prin pocăinţă. Pocăinţa pentru păcatul de moarte stă în a mărturisi păcatul părintelui duhovnicesc, a primi de [la] el canon şi a nu mai cădea în acel păcat. Dar cât de mulţi care au căzut în păcat de moarte n-au mai avut putinţa să facă pocăinţă pentru el! Unul s-a îmbătat, şi sufletul lui s-a despărțit de trup în această stare! Altul a mers să fure, să jefuiască, şi mânia lui Dumnezeu l-a lovit chiar în timpul nelegiuirii! Feriţi-vă, fraţilor, de păcatele de moarte! Vă repet: păcatul de moarte ucide sufletul. Dacă a murit cineva în păcat de moarte, fără să fi reuşit a se pocăi pentru el, sufletul lui merge în iad. N-are nici o nădejde de mântuire.
Care păcate nu sunt de moarte? Păcatele cu gândul, cu cuvântul, cu fapta, întru ştiinţă şi neştiinţă, care nu ucid sufletul, ci numai îl rănesc mai mult sau mai puţin. De aceste păcate nu sunt străini nici Sfinţii – dar Sfinţii au priveghere de sine şi când bagă de seamă o greşeală, în care i-a târât obşteasca neputinţă omenească, o vindecă îndată prin pocăinţă.
Dacă urmează despărţirea sufletului de trup chiar atunci, fără ca omul să fi izbutit să-şi spele prin pocăinţă păcatele care nu sunt de moarte, sufletul lui nu este coborât, din pricina acestor păcate, în iad; se îngăduie ca în calea către cer, în văzduh, să fie tras la socoteală de către duhurile viclene, în părtăşie cu care săvârşesc oamenii păcatele, şi se cere răscumpărarea greşelilor prin fapte bune.
Dacă sufletul are destule fapte bune şi mai ales, dacă în timpul vieţii pământeşti a făcut multă milostenie, prin această milostenie şi prin celelalte fapte bune îşi răscumpără greşelile; i se deschid porţile cereşti şi intră în cer spre veşnică odihnă şi bucurie. Se întâmplă însă ca sufletul să aibă atât de numeroase păcate care nu sunt de moarte şi atât de puţine fapte bune încât pentru mulţimea acestor păcate e aruncat în iad. Sfinţii Părinţi au asemuit păcatul de moarte unei pietre grele, iar păcatul care nu este de moarte unui firicel neînsemnat de nisip. Dacă legi o singură piatră mare de gâtul omului şi îl arunci la loc adânc, o să se înece: este de ajuns un singur păcat de moarte ca să arunce sufletul în adâncul iadului. Câteva grăunțe de nisip n-au nici o greutate: în Sfinţii lui Dumnezeu păcatul care nu este de moarte, fiind micşorat şi mărunţit mereu prin statornică cercetare de sine şi pocăinţă, n-are aproape nici o înrâurire asupra sorţii lor din veşnicie. Dar acelaşi păcat care nu este de moarte capătă o greutate neobişnuită în sufletele care s-au lăsat pradă grijilor lumeşti şi mai ales distracţiilor lumeşti, şi la fel ca păcatul de moarte aruncă în iad nenorocitul suflet. De pildă, dacă cineva a zis un cuvânt de râs şi chiar necuviincios, iar apoi s-a căit de el, păcatul lui e lesne de iertat – dar dacă spune mereu cuvinte de râs, luări în deşert şi chiar vorbe de ruşine, pentru statornica sa grăire în deşert şi grăire spurcată poate fi supus veşnicei chinuiri în iad. Prin mulţimea lor, păcatele care nu sunt de moarte pot aduce sufletului aceeaşi pierzare ca şi păcatul de moarte, la fel cum un sac îndesat cu nisip mărunt şi legat de gâtul omului îl poate îneca la fel de lesne ca piatra cea mai grea.“ (p.266-268)
Sfântul Igantie Briancianinov – Predici la Octoih (Ed. Sofia, București, 2005)
Be the first to comment