Despre calomnie și atitudinea corectă a unui ortodox față de minciunile ereticilor

„Căci dacă numai cuvântul de „Bun venit!” te face părtaş la faptele cele viclene, atunci cu atât mai mult înseamnă pomenirea sa răsunătoare, când stau înainte înfricoşatele taine dumnezeieşti.” (Din Epistola Părinţilor Aghioriţi către împăratul Mihail Paleologul cu mărturisirea de credinţă împotriva uniaţiei de la Lyon (1272-74)

 

Şi punând metanie [Sfântul Maxim], a zis:

– Dacă vreţi să faceţi ceva robului vostru, faceţi, dar eu nu voi intra nicicând în comuniune cu cei ce primesc unele ca acestea. (Actele Proceselor și interogatoriilor Sfântului Maxim Mărturisitorul și a ucenicilor lui)

 

Sfinții Părinți, deși au avut uneori divergențe între ei, nu s-au dezbinat.

Dorința de a arunca pe alții la gunoi e cel mai rău lucru care se poate face…

Observăm multă înverșunare și emfază în vremurile noastre, când oamenii au ajuns, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel, cruzi și nemiloși.

Cei care se îngrădesc de erezie și arată că erezia este o boală gravă care ne desparte de Hristos, au ajuns să fie socotiți mai periculoși decât ecumeniștii.

Cei care mărturisesc și fac pocăință pentru greșelile din trecut, îndeplinind și epitimiile prevăzute, sunt condamnați pe viață de justificatorii ereziei facultativului. Spațiul mediatic este înțesat la refuz de auto-victimizare, de minciuni spuse cu zâmbetul pe buze, de laude fariseice și aruncare a întregii vini pe celălalt.

Lozincile pline de atacuri și minciuni fac legea pe internet. Dar să încercăm să avem discernământ. Să nu aruncăm și noi cu pietre și să nu ne rătăcim în Credință. Doar pentru că există împroșcare cu noroi, să nu imităm și noi această atitudine, ridicând fără să ne dăm seama, o piatră în plus împotriva Adevărului preluat din scrierile și viețile Sfinților Părinți.

Ereticii s-au ocupat de multe ori cu calomnierea și aducerea de mărturii mincinoase împotriva ortodocșilor. Au scris texte viclene, în care își îndreptățeau ereziile, acuzându-i în același timp cu multă înverșunare pe cei care propovăduiau învațăturile sănătoase. Astfel, cu multă violență, ereticii arieni au complotat împotriva Sfântului Atanasie cel Mare, semi-arienii au vrut să îl inducă în eroare pe Sfântul Ambrozie cel Mare, monoteliții l-au judecat pe Sfântul Maxim Mărturisitorul.

Sfântul Maxim Mărturisitorul a fost osândit tocmai pentru că a refuzat orice comuniune cu părtașii la erezie. Sfinții sunt modelele noastre.

Iar după relatare i-au spus:

– Nu eşti în comuniune cu scaunul Constantinopolului?

– Nu sunt în comuniune cu el, a zis el.

– Eşti în comuniune cu Biserica de aici, sau nu?

– Nu.

– De ce?

– Pentru că a respins Sinoadele Ecumenice.

– Dar dacă romanii se împacă cu cei de aici, ce faci?

Şi el le-a zis:

– Duhul Sfânt îi anatemizează prin Apostolul Pavel chiar şi pe îngerii care ar inova ceva pe lângă ceea ce s-a propovăduit (Ga I, 18) 

Sfântul Maxim Marturisitorul nu a osândit pe nimeni, dar a mărturisit despre gravitatea ereziei.

A spus adevărul despre starea în care se aflau cei căzuți în erezie, le-a arătat că sunt în greșeală. Acest lucru nu este deloc osândire. Trebuie să le arătăm celorlalți că prin comuniune cu ereticii, sunt în comuniune cu erezia. Desigur, nimeni, afară de Dumnezeu, nu poate stabili cine se mântuiește și cine nu.

Zis-a sfîntul: “Singuri alcătuiți o credință nestatornică și pe Dumnezeu nu într-o ființă Îl mărturisiți a fi. Despre aceasta nu pot grăi eu, nici n-am învățat de la Sfinții Părinți a mărturisi așa; iar vouă celor ce aveți putere, faceți ceea ce vă place“.

Sfântul Maxim Mărturisitorul niciodată nu s-a lăudat pe sine, niciodată nu s-a proclamat mare teolog. Viața, faptele sale au mărturisit despre el.

Sfântul Maxim a urmat pildei Vameșului smerit, deși viața sa a fost plină de virtute. Se învinovățea pe sine necontenit, spunând că din cauza slăbiciunilor sale, semenii săi nu pot afla adevărul.

Sfântul Maxim Mărturisitorul a fost călăuzitorul smeritei cugetări.

Un alt Sfânt, contemporan, Sfântul Mitropolit Chiril de Kazan, a arătat că toți preoții care slujeau cu serghianiștii, săvârșeau Sfintele Taine spre propria lor osândă. Deci Sfinții au folosit această expresie, a Tainelor săvârșite spre osândă pentru cei responsabili, cu discernământ, și mai ales față de cei care știu de existența ereziei, dar această constatare nu însemna osândire, ci dragoste de Adevăr și de semeni.

„În același timp, însă, respectivele Taine (de care am vorbit înainte) sunt spre osânda și judecata celor care le săvârșesc, precum și celor care participă la ele, în pofida faptului că cunosc foarte bine că în serghianism există neadevăr și cu toate acestea nu se opun lui, fapt care arată o indiferență nelegiuită din partea lor referitoare la conducerea Bisericii.”

Iar adepții facultativului cad sub această incidență. Știu că ecumenismul este rău și nu rup comuniunea cu ecumeniștii. Se prefac că mărturisesc, dar credința fără fapte este moartă. După cuvântul Mântuitorul: „Dacă nu aș fi venit și le-aș fi vorbit lor, păcat nu ar avea, dar acum n-au cuvânt de dezvinovăţire pentru păcatul lor.” (Ioan 15,22). Adepții ereziei facultativului fac ceea ce este mai grav, știu, dar nu pun în practică.

Cei care încep un drum alunecos și foarte primejdios prin negarea harului sacramental înainte de caterisire, sunt absolviți, însă, de orice vină și apar concluzii halucinante că sunt din nou vinovați tocmai cei care la fiecare cuvântare publică nu au făcut decât să combată această hulă cu obârșii adânci în papism și dogmatizată de ereticii papistași, printre altele, și prin Conciliul II Vatican.

În mod cu totul surprinzător, cele două extreme s-au unit, adepții lor se citează unii pe alții, numai și numai pentru a ataca în mod mincinos și furibund niște părinți care au mărturisit public, în fața tuturor, prin cuvânt, că nu mai au în prezent nicio comuniune liturgică cu zeloții calendariști…

Și în rândul celor care vor să se îngrădească corect de erezie se nasc dezbinări…

Un părinte care a fost hirotonit după Sinodul din Creta, chiar dacă a știut de existența Sinodului, însă nu a fost niciodată de acord în sinea sa cu hotărârile eretice din Creta și nu le-a apărat, are hirotonie canonică, iar prin libello, adică prin darea anatemei ereziei și în mod scris, devine păstor ortodox. Așa menționează practicalele Sinoadelor Ecumenice, unde putem vedea cum celor hirotoniți chiar de Nestorie, care au dat în scris anatemei pe Nestorie și învățătura sa, nu doar că li s-a primit pocăința, dar au și rămas și au fost socotiți păstori ortodocși. Un alt exemplu din perioada nestorianismului este cel al lui Teodorit, pomenit de Sfântul Ignatie Briancianinov în predica sa din Duminica Ortodoxiei.

Multe lucruri le-am făcut greșit în acești trei ani de luptă cu erezia ecumenistă, multe greșeli poate că vom mai face încă. Dar să căutăm să fim, pe cât putem, uniți. Uniți să fim în primul rând cu Hristos, să rămânem în Sfânta Sa Biserică. Să nu fim nemiloși unii cu alții. Pe foarte mulți poate i-am fi câștigat, dacă am fi avut înfrânare în cuvânt. Dacă am fi fost mai blânzi. Dacă nu i-am fi bârfit și denigrat pe cei care, sărmanii, nu știu, dar se bucură să învețe. Dacă am fi pus accentul pe învățături explicate în mod simplu și sistematic.

Celor care tâlcuiesc greșit Epistola către Rufinian a Sfântului Atanasie cel Mare pentru a dogmatiza iconomia, le transmitem că pentru a exista pocăință și iertare, trebuie să existe mai întâi greșeala. Deci au greșit cei care au fost în comuniune cu ereticii, să nu confundăm lucrurile, să le vedem simplu, așa cum sunt. Așa cum era și starea celor care s-au închinat vițelului de aur Baal-Peor înainte de a face pocăință…

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*