Unitatea în Adevăr a Bisericii – atacată de erezii și schisme. Între uniația de la Lyon și schisma arseniților din perioada bizantină

 

„Deci cel ce vrea să se mântuiască trebuie să se uite atât la cuvântul, cât şi la purtarea preoţilor care arată o viaţă cin­stită putând să se folosească de amândouă acestea. Dar la cei care au o purtare indiferentă dar oferă cuvânt folositor şi de mântuire trebuie să vadă şi să facă să rodească numai cuvân­tul lor.”

Sf Teolipt al Filadelfiei

 

Preoţii hirotoniţi de patriarhul Vekkos în Constantinopol au fost suspendaţi. Această ultimă hotărâre nu s‑a aplicat celor hirotoniţi de alţi episcopi în afara Constantinopolului. Instaurarea păcii în Biserică şi, implicit, în societatea bizantină nu se putea realiza doar prin abjurarea unirii şi depunerea acelor membri ai ierarhiei care o susţinuseră. Era necesară şi înlăturarea schismei arseniţilor, care contestau atât legitimitatea dinastiei Paleologilor, cât şi canonicitatea patriarhilor care i‑au succedat patriarhului Arsenie.

 

Unitatea şi reconcilierea Bisericii, pentru realizarea căreia patriarhul Grigorie s‑a retras din scaun, nu s‑a obţinut imediat. Arseniţii, încremeniţi într‑o „ostilitate oarbă şi obtuză“ faţă de toţi patriarhii care i‑au urmat lui Arsenie, unionişti sau antiunionişti, şi faţă de toate hotărârile sinoadelor care s‑au ţinut de la depunerea lui Arsenie şi până la demisia patriarhului Grigorie al II‑lea, prounioniste sau antiunioniste, au impus împăratului împlinirea a cinci condiţii pentru reconcilierea lor cu Biserica: 1) alegerea
unui patriarh arsenit, 2) ştergerea numelui patriarhului Iosif I din diptice, 3) aplicarea acriviei canonice faţă de toţi clericii unionişti, 4) anularea tuturor tomosurilor, jurămintelor şi excomunicărilor din trecut şi 5) restaurarea dogmei Bisericii în toată puritatea ei.

 

Unitatea Bisericii, dorită atât de mult de Atanasie cât şi de Grigorie al II‑lea Cipriotul, s‑a realizat abia în 1310. În timpul patriarhatului lui Nifon I (9 mai 1310 ‑ 11 aprilie 1314) arseniţii au revenit la ascultarea Bisericii după ce, în prealabil, împăratul a împlinit cele cinci condiţii impuse de aceştia, pe care refuzase să le accepte în 1289.

 

Teme abordate și repere pentru parcurgerea celor ce urmează:

  • Biserica luptată între erezie și schismă. Uniația de la Lyon și schisma arseniților, care negau Tainele ereticilor încă necondamnați;

  • Istoria completă a Uniației de la Lyon și a problemelor implicate.

  • Este necesară înțelegerea întregului context istoric. Există riscul să facem confuzii atunci când preluăm un citat, fără să știm cui îi sunt atribuite anumite idei, care sunt acestea, ce implicații au avut și în ce condiții specifice au fost susținute.

  • Erezia și schisma, ambele sunt căi greșite.

  • Negarea Tainelor ereticilor necaterisiți duce la schismă, pe care Sfântul Teolipt a combătut-o la fel de bine cum a combătut erezia latino-cugetătorilor și uniația de la Lyon.

 

1. Schisma arsenită (1265-1310): între akribeia şi oikonomia

Criza arsenită, izbucnită în secolul al XIII-lea în societatea bizantină, ca umare a conflictului dintre basileul Mihail VIII Paleologul şi patriarhul Arsenios II Autoreianos, este un moment interesant al luptei dintre temporalia şi spiritualia în spaţiul oriental. Disputa dintre cei doi reprezentanţi ai principalelor instituţii bizantine (Statul şi Biserica) descoperă o criză de autoritate în societatea răsăriteană, zguduită de instalarea occidentalilor în teritoriile imperial.

Acest text propune o analiză a principalelor momente care au marcat perioada anilor 1265-1310, timp în care Biserica bizantină a fost scindată nu doar de schisma arseniţilor, ci şi de episodul unirii declarate la Lyon (6 iulie 1274). Astfel, sunt trecute în revistă principalele surse de informare pe care le avem la dispoziţie pentru a analiza obiectiv acest moment, iar ulterior sunt investigate cele mai intime raţiuni care pot justifica acţiunile patriarhului Arsenios II şi ale discipolilor acestuia în societate, fundamentarea eccleziologică a schismei lor, interesele partidei arsenite în ultima fază a schismei.

Un episod extrem de interesant pentru relaţia dintre împărat şi patriarh este cel consumat la Magnesia în toamna anului 1258, când a avut loc un episod singular în ceremonialul de la curtea bizantină: cel desemnat deja regent a prestat officium sartoris în faţa patriarhului. Chiar şi numai această modificare de ceremonial lasă să se întrevadă o societate profund schimbată faţă de perioada anterioară a Comnenilor. Consecinţele pierderii controlului asupra Noii Rome în favoarea cavalerilor francezi şi a veneţienilor au depăşit limitele vizibile ale unui deficit economic, transpunându-se la mijlocul secolului al XIII-lea într-o criză ideologică de profunzime, care a contrapus puterea spirituală celei temporale.

În viziunea imperială bizantină (reprezentată în special de canonistul Theodor Balsamon), basileul avea superioritate faţă de patriarh în virtutea statutului său de epistemonarches („înţelept apărător al [ortodoxiei] credinţei şi administratorul ordinii în Biserică”), fiind el însuşi ales şi uns direct de Dumnezeu: exista o relaţie directă, nemijlocită, între Dumnezeu şi împărat. Acestei concepţii i se opune cea propusă de teoreticienii hierocraţiei radicale, Makarios al Ancyrei şi Simeon al Thessalonicului, care îi neagă basileului bizantin un rol haric în actul de investire a unui patriarh, el manifestându-şi prin acest gest exclusiv puterea seculară. Această interesantă schimbare de atitudine a Bisericii în relaţie cu Statul îşi are rădăcinile chiar în a doua jumătate a secolului al XIII-lea, în resorturile care au condus la schisma arseniţilor.

 

2.Sfântul Teolipt, împotriva uniației și a schismei arsenite:

Sfantul Teolipt al Filadelfiei este sarbatorit pe 25 iunie. Sfantul Teolipt s-a nascut in jurul anului 1250, in Niceea Bitinia. A trait o vreme impreuna cu sotia sa, apoi s-a retras in Muntele Athos.

Cand imparatul Mihail VIII Paleologul a primit unirea cu Biserica Romei, la 1274, Teolipt a opus rezistenta. Din acest motiv a fost arestat si trimis intr-o insula pustie din Marea Egee, impreuna cu mai multi calugari din Athos, care opuneau si ei rezistenta unirii cu Roma.

Dupa ce Papa Martin IV a denuntat la 1 martie 1281 unirea de la Lyon, Teolipt a fost eliberat. In jurul anului 1284 a fost ales mitropolit al Filadelfiei.

Sfantul Teolipt al Filadelfiei a deprins de la pustnicul Nichifor rugaciunea neincetata a lui Iisus. Introdus in acest fel de rugaciune, Teolipt devine mai tarziu unul dintre dascalii Sfantului Grigorie Palama.

Scrierile sale cuprinse in volumul al VII-lea al Filocaliei reprezinta doar o mica parte din manuscrisele pastrate care ii poarta numele. Episcop ascet, neptic și isihast, mitropolitul Teolipt al Filadelfiei merita sa fie pomenit intre cei mai importanti reprezentanti ai isihasmului ortodox.

 

Scurt fragment din cartea „Viața ascunsă în Dumnezeu” – Sf. Teolipt al Filadelfiei: Cuvânt către cei ce se rup prin schismă de Biserica lui Hristos

Deci cel ce vrea să se mântuiască trebuie să se uite atât la cuvântul, cât şi la purtarea preoţilor care arată o viaţă cin­stită putând să se folosească de amândouă acestea. Dar la cei care au o purtare indiferentă dar oferă cuvânt folositor şi de mântuire trebuie să vadă şi să facă să rodească numai cuvân­tul lor. Căci aşa cum cel ce lucrează cele bune foloseşte prin viaţa sa pe cei ce se uită la el chiar şi fără să înveţe, tot aşa şi cel ce îndeamnă şi sfătuieşte cele bune foloseşte prin cuvân­tul său pe cei ce vor să se folosească, chiar dacă cel care în­vaţă are o purtare nepăsătoare. Am văzut neghina amestecată cu grâul, şi n-am refuzat grâul din pricina neghinei, ci, nebăgând în seamă neghina, n-am rămas fără folos; căci am cu­getat că morarul care primeşte la moară grâul macină nu nu­mai grâul curat ci şi neghina din el care, atunci când se amestecă şi frământă în aluatul făcut în chip covârşitor din grâu, se face pâine hrănitoare şi inima omului e întărită de mâncarea ei [Ps 103, 15]. Aşa ceva se cuvine să facă şi cei ce au ales să se folosească de toate şi de toţi. Dacă vezi pe cine­va nepăsător în ce priveşte viaţa sa, dar care îndeamnă pe cei de aproape ai săi la lucruri utile şi folositoare sau care are multe fapte bune, dar, pe lângă acestea, are, ca om, şi unele scăderi, nu e nici un folos să treci cu vederea multele sale realizări şi să priveşti cu ochi răi numai la puţinele sale scă­deri respingând astfel din pricina celor vrednice a fi trecute cu vederea şi pe cele cuviincioase. Mai degrabă scăderile lui trebuie îndepărtate de realizările sale, iar răul celuilalt trebuie îndepărtat printr-un singur bine, păzind astfel îndemnul Apos­tolului care porunceşte „să biruim răul cu binele” [Rm 12, 21].”

*Teolipt al Philadelphiei şi Ignatie al Thesalonicului au fost antiunionişti şi au suferit pentru atitudinea lor faţă de unire şi au fost numiţi mitropoliţi de Grigorie din Cipru, ca şi Daniel al Cizicului şi Ioan Chilas al Efesului; iar Gherasim al Heracleei şi Neofit al Brusei au fost simpatizanţi arseniţi

 

3.Între erezie și schismă în Imperiul Bizantin sub împărații Mihail al VIII-lea Paleologul și Andronic al II-lea Paleologul

Vedeți mai multe și mai pe larg în pdf http://www.fift.ugal.ro/revistadeteologie/images/resurse/revista/teologie_05.pdf

Începând de la pagina 192 citim următoarele:

În deschiderea acestei şedinţe s‑au citit scrisorile trimise şi semnate de împărat, de fiul său şi de reprezentanţii clerului bizantin. În scrisoarea sa, al cărei conţinut era identic cu cel al mărturisirii de credinţă trimise la Constantinopol în 1267 de Papa Clement al IV‑lea ca bază pentru încheierea
unirii, împăratul bizantin recunoştea învăţătura de credinţă catolică şi primatul papal. Cerea în schimb ca şi după unire grecii să‑şi păstreze propriul rit şi să recite Crezul fără adaos, ca înainte de schismă, de vreme ce aceasta nu vine în contradicţie cu hotărârile sinoadelor ecumenice. Clerul bizantin
îl asigura pe papă, în cea de a treia scrisoare, de adeziunea la actul unirii şi îl informa că dacă unirea va fi proclamată, patriarhul Iosif se va retrage din scaun, după cum a promis. Scrisoarea clerului bizantin se încheia cu „recunoaşterea tuturor drepturilor pe care Sfântul Scaun le‑a avut înainte
de schismă“. Prin această formulă ambiguă ierarhia ortodoxă evita recunoaşterea primatului papal fără, însă, a‑l respinge în mod explicit.

La finalul şedinţei solemne de proclamare a unirii Gheorghe Akropolitul a abjurat schisma, a jurat, în numele împăratului, recunoaşterea învăţăturii Bisericii Romei ca ortodoxă şi a primatului papal după care grecii, excepţie făcând, se pare, mitropolitul Theofan al Niceii, au rostit Crezul cu adaosul
Filioque, de două ori. Astfel s‑a încheiat unirea Bisericii Ortodoxe cu cea a Romei, fără întrunirea unui sinod ecumenic care să discute punctele de doctrină aflate în litigiu, ci doar printr‑o simplă acceptare a actului semnat la Lyon de delegaţia bizantină. Fiind realizată din considerente pur politice,
„de teama lui Carol“, şi impusă clerului şi poporului de puterea seculară, unirea nu a fost acceptată de marea majoritate a clerului bizantin, de popor
şi, în special, de monahi.

Respectându‑şi promisiunea de a se retrage din scaun dacă unirea se va realiza, patriarhul Iosif şi‑a dat demisia la 9 ianuarie 1275. O săptămână mai târziu, în timpul slujbei săvârşite în capela palatului imperial, papa Grigorie a fost pomenit ca „Suveran Pontif al Bisericii Apostolice, şi Papă
ecumenic“ . Crezul s‑a rostit însă fără adaosul Filioque.

Reacţia partidei antiunioniste s‑a manifestat cu putere după ridicarea pe scaunul patriarhal a lui Ioan Vekkos, la 26 mai 1275. Încercările împăratului şi ale noului patriarh de a impune tuturor unirea s‑au lovit de rezistenţa partidei antiunioniste ai cărei membri făceau parte din toate clasele sociale,
incluzând rude ale împăratului, senatori, episcopi, preoţi, călugări şi laici, precum şi un număr mare de femei. Unul din capii partidei antiunioniste a fost chiar Evloghia, sora împăratului. Aceasta s‑a opus politicii unioniste a fratelui său, preferând să piară Imperiul decât să fie adusă vreo atingere purităţii credinţei ortodoxe.

Cazul acesta este cu atât mai elocvent în înţelegerea poziţiei antiunioniştilor şi a sentimentelor ce‑i animau pe aceştia, cu cât Evloghia l‑a sprijinit pe Mihail să devină împărat şi a uneltit împotriva lui Ioan Lascaris, acuzându‑l în mod fals de complot împotriva împăratului, ceea ce a condus la orbirea lui şi la schisma arsenită. Unirea de la Lyon, dincolo de eşecul său, a condus la apariţia unei noi schisme în sânul Bisericii constantinopolitane, la fel de adâncă precum cea dintre Biserica Răsăriteană şi cea Apuseană. S‑a ajuns până acolo că antiunioniştii dispreţuiau liturghiile săvârşite în bisericile în care slujeau preoţi care au acceptat unirea şi respingeau chiar şi botezul săvârşit de aceştia.

Împotriva oponenţilor unirii împăratul Mihail a declanşat persecuţia care, prin duritate şi cruzime, a amintit de epoca iconoclastă. Cei ce stăruiau în atitudinea antiunionistă erau arestaţi şi aruncaţi în temniţă sau exilaţi, iar averile le erau confiscate. Au fost însă şi destule cazuri în care pedepsele au mers până la tăierea limbii, orbirea sau chiar moartea celor care se făceau vinovaţi de nesupunere40 . Pe toţi cei acuzaţi de antiunionism patriarhul Ioan Vekkos i‑a depus din treaptă, i‑a excomunicat şi anatematizat dacă erau membri ai ierarhiei bisericeşti sau i‑a excomunicat şi anatematizat
dacă erau călugări sau laici.

În ciuda protestelor partidei antiunioniste şi a tulburărilor ce au urmat, împăratul şi Ioan Vekkos au continuat să lucreze pentru consolidarea unirii.

Schimburile de ambasade şi de scrisori dintre Constantinopol şi Roma au
urmat şi după moartea Papei Grigorie al X‑lea (10 ian. 1276). Succesorul
acestuia, Inocenţiu al V‑lea († 22 ian.1276) a intenţionat să ceară împăratului să depună un jurământ personal în faţa nunţilor apostolici, prin care să
recunoască unirea, considerându‑l insuficient şi neverificabil pe cel depus de
Gheorghe Akropolitul în numele său la Lyon, dar a murit înainte ca ambasada
să plece de la Roma43. O ambasadă papală a ajuns la Constantinopol abia în
timpul pontificatului lui Ioan al XXI‑lea (20 sept. 1276 ‑ 20 mai 1277)44, care
cerea împăratului o nouă mărturisire de credinţă şi recunoaşterea primatului
papal. În aprilie 1277, în palatul Vlaherne, în faţa sinodului şi a nunţilor
papali, Mihail şi fiul său Andronic au depus jurământul prin care acceptau
unirea cu Roma, recunoscând primatul papal, acceptând învăţătura catolică
despre Filioque, despre azimă, despre purgatoriu, despre cele şapte taine şi
încă o dată, primatul papal şi dreptul papei de a primi apeluri. A cerut, ca
şi la Lyon, ca Biserica bizantină să rostească Crezul fără adaosul Filioque.
La rândul său patriarhul Vekkos a alcătuit un document în care, în numele
său şi al clerului bizantin, recunoştea primatul papal şi demonstra acordul
complet dintre învăţăturile de credinţă ale celor două Biserici, minimalizând
diferenţele cu privire la Filioque şi la azimă, dar refuza să depună jurământul
de crediţă în faţa nunţilor apostolici.

Mihail Paleologul a încercat să impună recunoaşterea unirii şi în Epir,
aflat sub conducerea lui Nichifor Anghelos, şi în Tesalia, stăpânită de Ioan
Anghelos. Pentru că aceştia au refuzat recunoaşterea unirii, patriarhul Ioan
Vekkos a întrunit un nou sinod în Sfânta Sofia, la 16 iulie 1277, în care cei
doi prinţi au fost anatematizaţi. Ca răspuns, Ioan Anghelos a convocat în
Tesalia, la Neopatras, în decembrie 1277, un sinod antiunionist care i-a
anatematizat pe papă, pe împărat şi pe patriarh ca duşmani ai Ortodoxiei46 .
Teama exprimată de membrii sinodului patriarhal în scrisoarea de
răspuns la chrysobulul imperial de la sfârşitul lui 1273 sau începutul lui 1274,
ca nu cumva în viitor pretenţiile Papei pentru realizarea unirii să depăşească
cele trei condiţii ale lui Grigorie al X‑lea47 , şi‑a găsit justificarea în timpul
pontificatului lui Nicolae al III‑lea (26 decembrie 1277 ‑ 22 august 1280).
În octombrie 1278 acesta a trimis o nouă ambasadă la Constantinopol, impunând noi condiţii pentru consumarea unirii, condiţii care depăşeau cu mult
cele trei puncte pe baza cărora se realizase unirea la Lyon. Papa Nicolae al
III‑lea pretindea ca împăratul şi fiul său să întocmească din nou procesele
verbale ale jurământului depus de ei simbolului de la Lyon; împăratul să
impună patriarhului şi clerului primirea acestui simbol prin jurământ, fără
a mai accepta scuza că preoţii nu depun jurământ; Filioque să fie introdus
de greci în simbolul de credinţă; Biserica constantinopolitană să păstreze
în uz din tradiţia sa liturgică doar acele slujbe care nu par Sfântului Scaun
în dezacord cu credinţa catolică; nunţii papali să aibă libertatea de a vizita
imperiul pentru a se convinge că unirea este acceptată sau nu; împăratul să
accepte pe lângă sine prezenţa unui cardinal‑legat, reprezentant al Romei;
toţi grecii să ceară şi să primească de la nunţii papali iertare pentru adeziunea
la schismă faţă de Biserica Romei; nunţii să spovedească pe toţi cei ce vor
dori să se mărturisească lor; toţi adversarii unirii să fie excomunicaţi; după
acceptarea simbolului patriarhul şi episcopii să ceară de la Roma confirmarea
în scaunele pe care le ocupau.

Prin pretenţiile sale Nicolae al III‑lea a pus în pericol susţinerea unirii chiar şi de către cei mai înfocaţi apărători ai ei, pentru că primirea lor însemna în fapt completa supunere a Bisericii Răsăritene Bisericii Romei. Partida antiunionistă şi‑a intensificat opoziţia şi protestele, ajungându‑se la o
nouă escaladare a persecuţiilor, care loveau atât pe monahi cât şi pe prinţi49.
În timp ce Imperiul Bizantin era însângerat de persecuţiile prin care
Mihail încerca să reducă la tăcere planul antiunioniştilor şi să impună unirea, la Roma a urcat pe scaunul papal Martin al IV‑lea (23 martie 1281 ‑ 28
martie 1285). Sub influenţa lui Carol de Anjou şi sub pretextul că Mihail este
apărătorul schismei şi al ereziei, Papa Martin l‑a excomunicat pe împăratul
bizantin punând, astfel capăt unirii de la Lyon, unire încheiată, paradoxal,
nu de teama pericolului reprezentat de vreun principe păgân, musulman, ci
de teama unui principe creştin.

Politica antiunionistă a lui Andronic al II‑lea Paleologul; încercările de refacere a unităţii Bisericii
Moartea lui Mihail al VIII‑lea Paleologul, la 11 decembrie 1282, a însemnat sfârşitul prigoanei împotriva antiunioniştilor dar nu şi a tulburărilor din Biserică. Noul împărat Andronic al II‑lea Paleologul, fiul lui Mihail, a încercat să aducă liniştea în Biserică prin împăcarea facţiunilor rivale şi
încetarea schismei. În momentul urcării sale pe tron Biserica şi societatea
bizantină erau sfâşiate în trei facţiuni ireductibile. Pe de o parte, între unionişti şi antiunionişti şi, pe de altă parte, antiunioniştii erau împărţiţi, la rândul
lor, în arseniţi prolascarizi şi iosifiţi, susţinători ai dinastiei Paleologilor.
Imediat după urcarea pe tron Andronic a abjurat unirea de la Lyon, pe care
o acceptase doar de teama împăratului Mihail, şi l‑a forţat pe patriarhul
Vekkos să se retragă la mănăstire. În locul acestuia a fost reînscăunat, la 31
decembrie, predecesorul său Iosif.

Reinstalarea lui Iosif I ca patriarh a însemnat, după cum observă Papadakis, atât restaurarea deplină a Ortodoxei, având în vedere că Iosif fusese un antiunionist convins, cât şi implicita recunoaştere a legitimităţii dinastiei Paleologilor de vreme ce, spre deosebire de arseniţi, care erau prolascarizi,
iosifiţii au fost susţinători ai Paleologilor.

La numai câteva zile după revenirea pe scaunul patriarhal, Iosif i‑a depus
pe Vekkos, Theofan al Niceii, Teodor Meliteniotes şi Gheorghe Metochites,
iar episcopii şi preoţii care acceptaseră unirea au fost suspendaţi trei luni .
La 8 ianuarie 1283, ca urmare a faptului că sărbătoarea Botezului a fost
celebrată împreună de greci şi latini, s‑a întrunit un nou sinod care să cerceteze diferenţele ce separă cele două Biserici. Au participat patriarhul Alexandriei, Atanasie, marele logofăt Gheorghe din Cipru, Holobolos şi mulţi alţii. Ioan Vekkos a fost chemat la sinod şi invitat să‑şi prezinte apărarea.
În faţa sinodului, cu texte din Sfinţii Atanasie, Chiril, Vasile, Grigorie de
Nyssa şi Maxim, acesta a încercat să demonstreze că învăţătura patristică
exprimată prin cuvintele „Sfântul Duh purcede de la Tatăl prin Fiul“ este
echivalentă cu cea catolică despre Filioque. La încheierea sinodului Vekkos
a semnat o mărturisire de credinţă antiunionistă care cuprindea demisia şi
promisiunea de a nu mai încerca niciodată să urce pe scaunul patriarhal,
după care a fost exilat la Brusa, în Bithynia. Cei doi colaboratori apropiaţi
ai lui Vekkos, Constantin Meliteniotes şi Gheorghe Metochites, au fost
închişi, cel dintâi în Mănăstirea Pantocratorului, iar celălalt la domiciliu .
După doar două luni patriarhul Iosif a murit şi în locul său a fost ales
patriarh Gheorghe din Cipru, care a păstorit sub numele de Grigorie. Se pare
că alegerea sa a fost sugerată de fostul său elev, Teodor Muzalon, devenit
mare logofăt sub Andronic al II‑lea.

Alegerea cipriotului ca patriarh al Constantinopolului, în această epocă
de restaurare a Ortodoxiei, poate părea surprinzătoare, dacă avem în vedere că, alături de Constantin Meliteniotes şi Manuel Holobolos, el fusese desemnat de împăratul Mihail Paleologul să găsească dovezi în favoarea unirii. Cu toate acestea, alegerea sa nu a fost contestată nici de antiunioniştii
iosifiţi şi nici de cei arseniţi, deşi aceştia din urmă au contestat întotdeauna
canonicitatea patriarhilor care au urmat lui Arsenie. Unanima acceptare
a lui Gheorghe din Cipru ca patriarh este explicată de A.Papadakis prin
contribuţia modestă pe care a avut‑o acesta la promovarea unirii interne,
ceea ce nu l‑a compromis nici în faţa iosifiţilor, nici în cea a arseniţilor .
Pe 19 aprilie 1283, la doar o săptămână de la alegerea sa, patriarhul
Grigorie a convocat sinodul în biserica Maicii Domnului din palatul Vlahernelor. Sinodul a hotărât depunerea tuturor episcopilor care acceptaseră sau sprijiniseră unirea. Hotărârea acestui sinod a fost reconfirmată de sinodul întrunit în ianuarie 1285, iar depunerea a fost extinsă şi asupra preoţilor şi
diaconilor care acceptaseră sau sprijiniseră unirea şi a episcopilor hirotoniţi
în timpul păstoririi lui Vekkos. Preoţii hirotoniţi de patriarhul Vekkos în
Constantinopol au fost suspendaţi. Această ultimă hotărâre nu s‑a aplicat
celor hirotoniţi de alţi episcopi în afara Constantinopolului.
Instaurarea păcii în Biserică şi, implicit, în societatea bizantină nu se
putea realiza doar prin abjurarea unirii şi depunerea acelor membri ai ierarhiei care o susţinuseră. Era necesară şi înlăturarea schismei arseniţilor,
care contestau atât legitimitatea dinastiei Paleologilor, cât şi canonicitatea
patriarhilor care i‑au succedat patriarhului Arsenie. Perioada imediat următoare urcării pe scaunul patriarhal a lui Grigorie din Cipru a întrunit câteva condiţii ce păreau să favorizeze încetarea schismei arsenite şi reintegrarea acestora în Biserică. Se realizase o oarecare apropiere între arseniţi şi iosifiţi în timpul persecuţiilor declanşate de Mihail Paleologul împotriva antiunioniştilor. Patriarhul Grigorie a fost ales cu consimţământul ambelor facţiuni şi a fost hirotonit de mitropolitul Gherasim de Heracleea care era proarsenit. Împăratul Andronic al II‑lea l‑a ales pe mitropolitul arsenit Andronic al Sardelor duhovnic iar patriarhul Grigorie i‑a permis acestuia să conducă sinodul din aprilie 1283 în care au fost judecaţi şi depuşi episcopii unionişti . Aceste circumstanţe l‑au determinat pe patriarh să convoace la Adramit, în Postul Mare din 1284, un sinod care să judece diferendul
dintre iosifiţi şi arseniţi. S‑a convenit ca fiecare din cele două părţi să‑şi
expună în scris plângerile împotriva celeilalte şi să se apeleze la judecata
focului. Urmau a fi recunoscute ca îndreptăţite plângerile acelora a căror
scriere nu ar fi fost arsă de foc. Dacă, în schimb, ar fi ars ambele scrieri, s‑a
hotărât să se renunţe la schismă, cele două facţiuni să se împace şi arseniţii
să recunoască canonicitatea alegerii patriarhului Grigorie, pe care între
timp au început să o conteste, mai ales după canonizarea fostului patriarh
Iosif. Deşi ambele scrieri au ars şi, prin urmare, schisma a fost considerată
încheiată iar episcopii arseniţi au primit comuniunea cu patriarhul, a doua
zi după sinod arseniţii au revenit asupra deciziei, continuând schisma. Drept
urmare, Grigorie i‑a excomunicat pe toţi cei care şi‑au încălcat promisiunea
solemnă de a respecta judecata făcută de Dumnezeu prin foc59. În ciuda
acestui eşec, şi împăratul şi patriarhul au continuat să încerce înlăturarea
schismei arsenite. În 1283, din ordinul împăratului, a fost adus la Constantinopol trupul fostului patriarh Arsenie şi, după Liturghia solemnă din Sfânta Sofia, a fost depus spre cinstire, în Mănăstirea Sf. Andrei Aşteptata conciliere nu s‑a produs însă nici pe această cale. La rândul său, patriarhul a continuat corespondenţa cu arsenitul Atanasie Lependrenus de la care solicita ajutor în vederea încetării schismei61. Încercările patriarhului Grigorie de a‑i reconcilia pe arseniţi cu Biserica au fost zădărnicite de mitropolitul proarsenit Gherasim al Heracleii, cel care îl hirotonise pe patriarh şi care îi
era şi duhovnic. Acesta l‑a excomunicat pe patriarh la începutul lui 1286,
acuzându‑l de tăinuirea trecutului său prounionist.

Departe de a reuşi să pună capăt schismei arsenite, patriarhul Grigorie
s‑a văzut nevoit să facă faţă unei noi agitaţii, provocată de această dată de
fostul patriarh Vekkos. Acesta a fost acuzat de locuitorii cetăţii Brusa, unde
era exilat, de a fi vinovat de penitenţa ce le era impusă de noul mitropolit
al cetăţii, Neofit, din cauza pomenirii numelui papei la slujbe în timpul
unirii, penitenţă pe care ei o refuzau, şi, de asemenea, de erezie. Pentru a
se apăra, Vekkos le‑a reproşat locuitorilor Brusei că pe el îl evită în timp ce
pe patriarh „îl primesc cu onoare deşi este italian prin naştere şi educaţie“
şi a susţinut unirea, el fiind unul din cei desemnaţi de Mihail Paleologul să
aducă dovezi în favoarea realizării unirii Bisericilor. În final Vekkos a cerut
împăratului să întrunească sinodul pentru a se putea apăra în mod oficial.
La 5 februarie 1285 s‑a desfăşurat prima şedinţă a sinodului solicitat
de Vekkos63. Acesta s‑a prezentat în faţa sinodalilor însoţit de arhidiaconii
Gheorghe Metochites şi Constantin Meliteniotes şi împreună au susţinut
teoria potrivit căreia expresia catolică „Sfântul Duh purcede din Tatăl şi
Fiul“ este echivalentă cu cea patristică „Sfântul Duh purcede din Tatăl prin
Fiul“. Arhidiaconii, întemeindu‑şi argumentarea teoriei lor pe un text din
Dogmatica Sfântul Ioan Damaschinul, care învaţă că „Tatăl este născătorul
Cuvântului iar prin Cuvânt purcezător al Duhului revelator“64, susţineau „că
Tatăl este cauza Sfântului Duh prin Fiul, fără însă ca „Fiul, născându‑se din
Tatăl, să fie cauza Sfântului Duh, nici cauza împreună cu Tatăl. Dimpotrivă,
noi spunem anatema celui ce ar crede astfel“, au încheiat cei doi65 . Împotriva demonstraţiei arhidiaconilor a fost citat un alt text din Dogmatica Sf.
Ioan Damaschinul în care este arătat clar că „Duhul Sfânt este din Tatăl,
şi‑l numim Duh al Tatălui. Nu spunem că Duhul este din Fiul“66 . Acest text,
care infirma teoria potrivit căreia expresiile „prin Fiul“ şi „din Fiul“ sunt
echivalente, i‑a determinat pe sinodali să caute înţelesul propriu şi adevărat
al frazei citate de arhidiaconi în favoarea tezei lor, neacceptând propunerea
hartofilaxului Gheorghe Moschabar de a respinge textul ca neautentic. La
rândul său patriarhul Grigorie a arătat că pentru corecta interpretare a unui
text patristic trebuie urmărite trei reguli: textul să fie autentic; să fie însoţit
de o interpretare solidă şi corectă; să fie confirmat sau întărit de texte din
scrierile altor Sfinţi Părinţi.

Vekkos, care până în acel moment nu a participat la discuţii, a intervenit
citând un pasaj din Scrisoarea către Ablabiu68 a Sf. Grigorie de Nyssa în
care acesta, pentru a face înţeles modul naşterii Fiului şi purcederii Sfântului
Duh, folosea analogia cu soarele, raza şi lumina şi conchidea că „diferenţa
între cei care sunt cauzaţi este aceea că, pe când unul iese imediat din
primul, celălalt iese prin cel care vine imediat din primul“. Prin acest text
Vekkos intenţiona să‑l confirme pe cel din Sf. Ioan Damaschin, citat de cei
doi arhidiaconi, şi cu ambele să justifice ideea echivalenţei expresiilor „prin
Fiul“ şi „din Fiul“.

Lui Vekkos i‑au răspuns cei doi patriarhi prezenţi la Sinod. Răspunsul
Pariarhului Atanasie al Alexandriei s‑a situat pe deja tradiţionala linie a
unei ortodoxii statice şi formale, conservatoare, de repetare stereotipă a
dogmelor şi de respingere a oricărei încercări de a provoca discuţii pe teme
dogmatice. Răspunsul patriarhului Grigorie al Constantinopolului a fost mult
mai nuanţat, rămânând în schimb pe linia adevăratei ortodoxii. El a fost de
acord cu Vekkos că textului din Sfântul Ioan Damaschin nu i se poate da
o explicaţie iconomică, de trimitere a Sfântului Duh în lume de Tatăl prin
Fiul. Explicaţia adusă de patriarhul Grigorie este că textul Sfântului Ioan
Damaschin se referă la manifestarea eternă, în veşnicie, a Sfântului Duh prin
Fiul: „Învăţătura pe care o acceptăm este aceea că existenţa Sfântului Duh
este din Tatăl. Aceasta este cea înţeleasă oricând a fost folosită «purcederea»
din Tatăl; aceasta înseamnă că Duhul Sfânt are existenţa sa naturală şi veşnică
din Tatăl. Acesta este indiscutabil ‑ noi astfel susţinem şi credem ‑ înţelesul
termenului «purcedere». După cum pentru prepoziţiile din fraza «din Tatăl
prin Fiul», prima prepoziţie «din» desemnează existenţa‑purcedere, în timp
ce a doua prepoziţie «prin» desemnează manifestarea veşnică şi strălucirea,
nu existenţa‑purcedere…,«prin» desemnează deci manifestarea în veşnicie
spre deosebire de purcederea din veşnicie“.

Prima şedinţă a sinodului s‑a încheiat cu declaraţia lui Vekkos care
a jurat că pacea nu va fi restaurată atâta timp cât Grigorie din Cipru va
fi patriarh71 . Au mai urmat alte trei şedinţe, a căror desfăşurare nu a fost
consemnată în izvoarele vremii, după care s‑a hotărât amânarea sinodului
până în august. În acest răstimp patriarhul Grigorie a alcătuit faimosul Tomos sinodal din 1285 în care a examinat şi a respins argumentele teologiei unioniste Filioque‑iste. Totodată a stabilit interpretarea ortodoxă a textelor patristice despre purcederea Sfântului Duh „din Tatăl prin Fiul“ care „desemnează manifestarea în veşnicie“ a Sfântului Duh în relaţia cu Fiul şi nu „purcederea din veşnicie“, pe care de altfel a prezentat‑o în prima sesiune a sinodului. În august 1285 Tomosul patriarhului Grigorie a fost aprobat şi semnat de participanţii la sinod. Au semnat episcopi care au urcat la acest
rang în timpul patriarhatului lui Vekkos, episcopi care au luptat împotriva
unirii sau episcopi simpatizanţi ai partidei arsenite. A semnat Tomosul şi
chartofilaxul Gheorghe Moschabar, cel care în timpul sinodului adusese
o interpretare proprie textului din Sfântul Ioan Damaschinul. Refuzul de a
semna Tomosul a venit din partea unor membri ai administraţiei patriarhale şi
a clerului inferior. Refuzul acesta este explicat de Gheorghe Pachymeres prin
„frica şi ignoranţa“73 acestora. Unii au acceptat să semneze numai după ce
patriarhul şi episcopii le‑au dat asigurări scrise că Tomosul nu conţine erezii.
Alţii au refuzat să semneze şi în final au trecut în tabăra arseniţilor care, la
rândul lor, au respins documentul sinodal din ostilitate faţă de patriarh74 .
Încheierea sinodului prin aprobarea şi semnarea Tomosului nu a adus
însă şi pacea pe care toţi pretindeau a o dori. Deşi era închis într‑o mănăstire,
Vekkos a alcătuit o lucrare de combatere a Tomosului intitulată Împotriva
Tomosului şi recentelor sale erezii75. La rândul său, Gheorghe Moschabar,
care nu putea uita umilinţa din prima şedinţă a sinodului din 1285, când patriarhul respinsese ca greşită interpretarea sa, a început să conteste Tomosul
acestuia, pe care de altfel îl semnase imediat după sinod. Acestuia i s‑au
alăturat alţi doi membri ai administraţiei patriarhale, Mihail Escammatismenos şi Ioan Pentecclesiotis, şi ei semnatari ai Tomosului. Aceştia nu au
reuşit să atragă pe nimeni de partea lor şi se părea că disputa se va încheia
dând câştig de cauză patriarhului care, între timp, a alcătuit şi o Apologie76
a Tomosului, în care combătea atât interpretarea lui Vekkos, cât şi pe cea
a lui Moschabar.

Criza în care fusese aruncată viaţa religioasă bizantină de încercările
unioniste ale împăratului Mihail Paleologul şi ale patriarhului Ioan Vekkos,
şi care părea a se apropia de sfârşit după aprobarea Tomosului patriarhului
Grigorie din Cipru în sesiunea din august a sinodului din 1285, a intrat
într‑o nouă fază tensionată la sfârşitul lui 1288. Cauza noii tulburări a
constituit‑o comentariul realizat pe marginea Tomosului patriarhului Grigorie de un oarecare călugăr Marcu, partizan al patriarhului şi fost elev al
acestuia. Intenţia lui Marcu a fost ca, explicând cea de-a cincea anatematismă a Tomosului în acord cu învăţătura patriarhului, să‑l susţină pe
acesta în faţa atacurilor detractorilor săi. Deşi explicaţia dată de patriarh
expresiei „Sfântul Duh purcede din Tatăl prin Fiul“ este clară şi indubitabilă ‑ „dacă, de fapt, este spus, de asemenea, de unii sfinţi că Duhul purcede «prin Fiul», ceea ce este înţeles aici este manifestarea veşnică a Duhului prin Fiul şi nu pur şi simplu venirea întru fiinţă a Duhului a cărui existenţă este
din Tatăl“ ‑ Comentariul său a ajuns să susţină că termenul „purcedere“
poate desemna în mod egal când purcederea ipostatică a Duhului din Tatăl,
când manifestarea sa eternă sau iconomică prin Fiul. Interpretarea aceasta
„homonimică“ a termenului „purcedere“ de către Marcu nu înseamnă însă
altceva decât confirmarea teologiei latinofrone a lui Vekkos, împotriva căreia
fusese redactat Tomosul.

Potrivit lui Pachymeres, Marcu ar fi prezentat comentariul său patriarhului Grigorie şi acesta, după câteva corecturi, i l‑ar fi înapoiat. Marcu a făcut lucrarea publică şi a prezentat‑o ca fiind interpretarea oficială a Tomosului şi ca având aprobarea patriarhului82 . În Mărturisirea sa, patriarhul
Grigorie neagă însă că ar fi cunoscut lucrarea lui Marcu şi conţinutul acesteia
şi că l‑ar fi corectat83. Între cele două informaţii contradictorii A.Papadakis
o consideră ca fiind adevărată pe cea a patriarhului Grigorie, având în vedere
că nici Marcu nu menţionează în Raportul său că patriarhul ar fi făcut vreo
corectură sau ar fi adus vreo îmbunătăţire textului.

După publicarea comentariului lui Marcu, Tomosul patriarhului Grigorie
a devenit subiect de controversă şi contestaţie nu numai pentru membrii
opoziţiei grupate în jurul fostului chartofilax Gheorghe Moschabar, ci şi
pentru episcopii Ioan al Efesului, Daniil al Ciprului şi Teolipt al Filadelfiei,
deşi aceştia semnaseră Tomosul în august 1285. Situaţia patriarhului Grigorie era cu atât mai delicată cu cât Marcu, chemat în faţa sinodului pentru
a da explicaţii cu privire la Comentariul său, s‑a disculpat, acuzându‑l pe
patriarh de a fi vinovat de aceste greşeli cauzate de ambiguitatea textului
Tomosului. Acuzaţiilor formulate de Marcu în raportul prezentat sinodului,
patriarhul Grigorie le‑a răspuns la sfârşitul lui 1288 ‑ începutul lui 1289,
printr‑o Mărturisire de credinţă în care apără şi argumentează ortodoxia
explicaţiei date în Tomosul din 1285 expresiei „prin Fiul“ . Totodată,
patriarhul a solicitat împăratului întrunirea sinodului pentru a răspunde
acuzaţiilor ce i se aduceau. Intenţia împăratului de a da curs cererii patriarhului Grigorie nu s‑a mai materializat deoarece opozanţii acestuia i‑au cerut demisia ca o condiţie a restaurării păcii în Biserică. Grigorie a acceptat să renunţe la scaunul patriarhal cu condiţia ca ortodoxia învăţăturii sale să fie
acceptată şi proclamată de episcopi public şi în scris în faţa împăratului, a
senatului şi reprezentanţilor celor mai de seamă ai vieţii monahale. Condiţia
patriarhului Grigorie a produs o nouă schismă, de această dată în rândul
episcopilor. Un grup, puţin numeros, având în frunte pe Ioan al Efesului şi
Daniel al Cizicului, cerea o depunere strict canonică a patriarhului, refuzând
recunoaşterea ortodoxiei Tomosului pe care, de altfel, ei îl semnaseră în
1285, pe motiv că astfel ar fi confirmat dreptul lui Grigorie de a rămâne
patriarh şi nu şi‑ar mai da demisia. De cealaltă parte, mitropolitul Teolipt al
Filadelfiei şi fostul arhidiacon Gheorghe Moschabar, înţelegând că singurul
vinovat pentru greşita înţelegere a expresiei „prin Fiul“ este Marcu, au acceptat recunoaşterea ortodoxiei învăţăturii lui Grigorie cuprinsă în Tomos.
Moschabar, cel care a început de altfel atacurile la adresa patriarhului, a
alcătuit documentul de certificare a ortodoxiei patriarhului şi a învăţăturii
Tomosului87. În iunie 1289 s‑a întrunit sinodul, care a recunoscut ortodoxia
învăţăturilor patriarhului Grigorie al II‑lea din Cipru şi a acceptat demisia
acestuia. Ca o confirmare a demisiei sale patriarhul a înaintat sinodului un
„libel“ de retragere din scaun . Pentru că mitropoliţii Efesului şi Cizicului
nu s‑au reconciliat cu Grigorie nici după demisia sa, cei doi au fost depuşi
din treapta episcopală.

Unitatea şi reconcilierea Bisericii, pentru realizarea căreia patriarhul
Grigorie s‑a retras din scaun, nu s‑a obţinut imediat. Arseniţii, încremeniţi
într‑o „ostilitate oarbă şi obtuză“ faţă de toţi patriarhii care i‑au urmat lui
Arsenie, unionişti sau antiunionişti, şi faţă de toate hotărârile sinoadelor
care s‑au ţinut de la depunerea lui Arsenie şi până la demisia patriarhului
Grigorie al II‑lea, prounioniste sau antiunioniste, au impus împăratului
împlinirea a cinci condiţii pentru reconcilierea lor cu Biserica: 1) alegerea
unui patriarh arsenit, 2) ştergerea numelui patriarhului Iosif I din diptice, 3)
aplicarea acriviei canonice faţă de toţi clericii unionişti, 4) anularea tuturor
tomosurilor, jurămintelor şi excomunicărilor din trecut şi 5) restaurarea dogmei Bisericii în toată puritatea ei. Ultimele două puncte aduceau atingere
şi tomosului din 1285 şi explicaţiei date de patriarhul Grigorie expresiei
„prin Fiul“. De altfel, arseniţii cereau în mod expres ca „doctrina despre
purcederea «din Tatăl prin Fiul» să fie suprimată“. Împăratul Andronic
al II‑lea a refuzat să accepte condiţiile arseniţilor, singura concesie făcută
acestora fiind instituirea unei comisii care să cerceteze Tomosul în vederea
unei eventuale corecturi a textului. O astfel de corectură a textului nu s‑a
făcut, dovadă fiind manuscrisele ce se păstrează şi care nu prezintă nicio
diferenţă a textelor.

Patriarhului Grigorie al II‑lea Cipriotul i‑a succedat Atanasie, monah
de formaţie ascetică, care a încercat să pună rânduială în viaţa Bisericii bizantine, în care domnea indisciplina şi dezordinea. Atanasie a făcut apel la ajutorul împăratului, ca împreună să impună pacea şi dreptatea atât în Biserică, cât şi în societatea bizantină. Dorinţa patriarhului Atanasie de a impune
membrilor ierarhiei bizantine propriul său mod de viaţă auster şi respectarea
strictă a canoanelor Bisericii a atras asupra sa duşmănia ierarhiei, care a exercitat presiuni asupra împăratului pentru a‑l demite. Măsurile, foarte corecte de altfel, şi în acord cu situaţia în care se afla Biserica bizantină în acea perioadă, au eşuat pentru că Atanasie, după cum consemnează Pachymeres
în Istoria sa, s‑a arătat inflexibil în aplicarea hotărârilor sale şi nu ţinea cont
de faptul că lucra cu oameni, a căror artă a guvernării nu o deprinsese în
chilia sa de ascet. Atanasie a încercat, mai întâi, să‑i determine pe episcopi
să respecte canoanele şi să părăsească Constantinopolul pentru a merge în
eparhiile ce le fuseseră încredinţate spre păstorire. El îi acuza pe episcopi că
rămân în Constantinopol „pentru a benchetui, a se deda la acte iresponsabile
şi a aţâţa dezbinarea“, „pentru a primi daruri, pentru a se odihni sau pentru
a trăi în lux“ şi, mult mai grav, „pentru plăcerea de a numi şi a depune
patriarhii“ . De aceea, patriarhul Atanasie l‑a rugat pe împărat să‑l ajute,
scriindu‑i: „Pe arhierei trimite‑i, sub pedeapsă, în eparhiile lor, pentru ca oile
lor să nu ajungă pradă lupilor, lipsite de păstor, şi arătându‑se arhipăstorul
se vor ruşina. Şi dă‑le lor curaj, dacă văd pe unii dintre mai marii Statului
săvârşind fărădelegi, să raporteze sincer Maiestăţii Tale, şi să înveţe poporul
a fi cucernic şi a nu se mânji cu magii şi vrăjitorii şi cu celelalte nelegiuiri
şi blesteme pentru care vine mânia lui Dumnezeu“. El însuşi a desfiinţat
sinodul permanent din Constantinopol, care oferea episcopilor pretextul de
a rămâne în capitală, şi a restabilit vechiul sinod anual.
Atanasie era nemulţumit nu numai de atitudinea unor episopi faţă de
eparhiile lor şi de modul lor de viaţă ‑ sunt numiţi în mod expres patriarhii
Alexandriei, Antiohiei şi Ierusalimului şi episcopii Sardelor, Tyrului, Chalcedonului şi Pergamului101 ‑ ci şi de starea cinului monahal şi a preoţilor de mir. Într‑una din scrisorile sale deplângea faptul că „a ajuns preotul ca şi mulţimea“ iar în alta aminteşte de „ceata însemnată a preoţilor netrebnici“
care, prin acţiunile lor de incitare a poporului de rând la nesupunere, ruinau
Biserica103 . Acestora li se adăugau cei pe care patriarhul Atanasie îi numea
„xiloţi“ (ξυλωτοι), „care se opun voinţei divine, călugări în cea mai mare
parte a lor“, „care trăiesc în indolenţă, sunt nepăsători faţă de excomunicările
legilor canonice şi de interdicţia de a vizita schismaticii“.
Încercările repetate ale patriarhului Atanasie de a instaura ordinea în
Biserică cu ajutorul împăratului şi scrisorile sale adresate celor împricinaţi, prin care îi chema la unitate în Biserică şi la ascultarea de Biserică prin respectarea canoanelor, au stârnit opoziţia celor vizaţi şi în special a episcopilor. În urma presiunilor exercitate de unii dintre membrii ierarhiei,
patriarhul Atanasie a fost nevoit să demisioneze în două rânduri, mai întâi
în 1293 şi, după revenirea pe scaunul patriarhal în 1304, pentru a doua oară,
de data aceasta definitiv, în 1310.

Unitatea Bisericii, dorită atât de mult de Atanasie cât şi de Grigorie al
II‑lea Cipriotul, s‑a realizat abia în 1310. În timpul patriarhatului lui Nifon I (9
mai 1310 ‑ 11 aprilie 1314) arseniţii au revenit la ascultarea Bisericii după
ce, în prealabil, împăratul a împlinit cele cinci condiţii impuse de aceştia,
pe care refuzase să le accepte în 1289. În timpul păstoririi lui Nifon I
s‑a produs şi o altă schimbare importantă în viaţa Bisericii bizantine prin
trecerea Muntelui Athos, în noiembrie 1312, de sub jurisdicţia împăratului
sub cea a patriarhului, care a primit, astfel, dreptul de a‑l numi pe protosul
din Sfântul Munte.

Pacea de care s‑a bucurat Biserica începând cu această perioadă şi
autonomia de care a beneficiat Athosul după 1312 au permis manifestarea
cu vigoare a unei mişcări duhovniceşti ce avea să fie cunoscută sub numele
de mişcarea isihastă.

Vedeți în pdf, începînd cu pagina 185 http://www.fift.ugal.ro/revistadeteologie/images/resurse/revista/teologie_05.pdf

Editoriale

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*