„Aşa zice Domnul: “Blestemat fie omul care se încrede în om şi îşi face sprijin din trup omenesc şi a cărui inimă se depărtează de Domnul.” (Ieremia 17, 5)
„Aşa şi voi, când veţi face toate cele poruncite vouă, să ziceţi: Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem.” (Luca 17, 10)
1.Cum trebuie să aibă loc mărturisirea credinței?
Mărturisirea Credinței în vremuri de apostazie presupune să luăm aminte la multe pericole, mai bine spus la toate pericolele care ne abat de la învățătura ortodoxă a Sfinților Părinți. E de ajuns o singură învățătură stricată, care să ne compromită întreaga noastră strădanie.
În primul rând, cel care mărturisește credința trebuie să conștientizeze că aceasta este o datorie a fiecărui creștin, nicidecum ceva opțional.
În consecință, trebuie să se ferească din toate puterile de pericolul slavei deșarte. Cel care spune că vrea să mărturisească credința nu trebuie să fie un lăudăros care se trufește cu faptele și cunoștințele sale, dorind să arate oamenilor cât de viteaz, învățat și înțelept este, ci din contră, trebuie să acționeze și să cugete smerit. Să nu fie fățarnic, spunând pe față că se consideră ultimul păcătos, dar pe dinăuntru de fapt să se bucure și să caute necontenint cinstirea oamenilor.
2.Degeaba luptăm cu o rătăcire (ecumenismul) dacă îmbrățisăm altele (cum ar fi pietismul, formalismul sau clericalismul)
Ce este pietismul și cum se manifestă? Pietismul, curent apărut în sec. XVI-XVII în protestantism, se defineşte ca o încercare de a înlocui şi deforma credinţa baptismală. Pietism vine de la pietas, pietatis = sentimentul de evlavie sau sentimentul ce-l avem faţă de părinţi. În protestantism termenul va desemna nu dreapta evlavie ci o atitudine religioasă de o factură relativă care încearcă să treacă în domeniul sentimentalului natural religios tot ceea ce ţine de credinţa baptismală. În nenumărate forme subtile şi greu de surprins în totalitatea lor, pietismul se va extinde în toate comunitățiele protestante, dar și papiste, ajungând pe cai ecumeniste să-i afecteze și pe ortodocși, născuți în Biserica cea Una, ca o trăire practică a valorilor morale, în care adevărul e pus pe plan secundar.
Ce este formalismul și cum se manifestă? Formalismul este definit ca o tendință idealistă, reacționară, care rupe forma de conținut, reducînd procesul istoric concret al dezvoltării la forme exterioare și scheme abstracte, lipsite de fond; manifestare idealistă, care neagă valoarea conținutului ideologic dînd importanță exclusiv formei; doctrină care susține că adevărurile sunt pur formale și bazate pe convenții.
Formalist este cel care e dominat de fățărnicia fariseilor din vechime care scoteau ochii celor din jur cu litera legii și care spălau numai partea din afară a paharului și a blidului. Formaliștii sunt precum „mormintele cele văruite, care pe din afară se arată frumoase, înăuntru însă sunt pline de oase de morţi şi de toată necurăţia” (Matei 23, 27). Formaliștii, după cum spune Mîntuitorul, se arată drepţi oamenilor, dar înăuntru sunt plini de făţărnicie şi de fărădelege.
Un formalist va fi foarte atent la aplicarea exterioară a unora dintre Canoane și la organizarea exterioară a Bisericii, însă va fi lipsit de duhovnicie, de credință vie, de pocăință adâncă. Va putea citi nenumărate pravile de rugăciune, să fie prezent la toate slujbele de peste an, să aprecieze muzica bizantină și să nu admită să se greșească nicio notă, să aibă în casă doar icoane bizantine, să dea nenumărate milostenii, să țină posturi aspre sau să facă mii de metanii pe zi, dar sufletul său să fie mort duhovnicește, să nu aibă o legătură vie cu Hristos, să-și piardă credința, să nu aibă smerenie și lacrimi de pocăință, să nu ierte din inimă păcatele semenilor.
Asceza, metaniile, postul, înfrânarea (și așa pe cale de dispariție în veacul acesta hedonist, în care nimeni nu se mai jertfește) nu trebuie însă nicidecum neglijate, ca mijloace prin care trupul este supus duhului. Avem atâția Sfinți nevoitori asceți, însă tot ei ne-au învățat să nu practicăm nevoințele cu scopul de a ne trufi cu ele, pentru a ne amăgi ca suntem cineva înlăuntrul nostru sau pentru a câștiga laude.
Prin formalism se cade foarte ușor în auto-suficiență și slavă deșartă. Mulți formaliști nu întrerup comuniunea cu episcopii ecumeniști, pentru a putea să păstreze lăcașurile de cult, pentru a putea să meargă zilnic la slujbe făcute după tipic, punând formele exterioare mai presus de Hristos.
Alții, chiar și dintre cei anti-ecumeniști, cred că dacă au găsit un duhovnic despre care se spune că dă epitimii aspre, au mântuirea asigurată și nu mai trebuie să facă nimic pentru viața lor lăuntrică.
La polul opus sunt cei care ignoră cu totul hotarele lăsate de Sfinții Părinți și nu îi avertizează pe credincioși despre pericolul împărtășirii cu nevrednicie, sugerându-le prin faptele lor că nu este nevoie de pocăință și curăție ca să te apropii de Sfânta Euharistie și că este suficient să te împărtășești ca să ajungi în rai, indiferent dacă te-ai curățit sau nu de efectele păcatului, indiferent dacă te-ai pocăit sau nu din toată inima ta.
Ambele practici seamănă cu cumpărarea de indulgențe practicată de papistași, tratând mântuirea ca pe un negoț exterior, având în comun anihilarea cu totul a vieții lăuntrice a sufletului. Astfel, acesta moare duhovnicește, sufocat de niște practici exterioare formale, rupte de fapt de adevăratul lor sens: unirea tainică cu Hristos.
Ce este clericalismul și cum se manifestă? Clericalismul este tendinţa de a impune stăpânirea anumitor clerici, considerați superiori, asupra celorlalți și asupra credincioșilor, introducând un climat asemănător „primatului papal”. În Ortodoxie treptele preoţiei încep, de fapt, cu catehumenii, care nu fără harul lui Dumnezeu sunt în chemarea lor către Biserică, şi urcă mai departe prin mireni, monahi, citeţi, ipodiaconi, diaconi şi preoţi până la treapta episcopiei, într-o continuitate organică (mărturisită repetat de Sfintele Scripturi şi, ulterior, de către Sfinţii Părinţi şi Sinoadele Ecumenice, precum şi de către toţi continuatorii lor până în veac). Prin contrast, clericalismul înlătură parţial sau fundamental organicitatea Bisericii şi continuitatea treptelor, transformându-le în caste cu autoritate discreţionară faţă de cele socotite „inferioare”.
Răspunderea treptelor unele faţă de altele este înlocuită printr-o simplă şi dictatorială subordonare a celor de jos faţă de cele de sus.
Consecinţele sunt cumplite, iar născocirea unei diviziuni chiar şi la nivelul episcopilor – în cele trei clase arătate de Sinodul din Creta – este doar un exemplu între multe.
(…)
Pietismul, formalismul, clericalismul, au ca rădăcini comune mândria și nădăjduirea în oameni, nu în Dumnezeu
Efectele pietismului sunt prezente din plin in spatiul romanesc, de la idolatria duhovnicilor la tratarea vetii liturgice, ca o sursa de „energie” in sens mistico-oriental. Sunt mult mai multe astfel de paganisme infiltrate in viata Bisericii. Acestea altereaza teologia Bisericii in care omul nu mai cauta sa aibe „mintea lui Hristos” (1 Cor, 2:16) ci cauta sa se autoperfectioneze pentru a primi „premiul” suprem: intrarea in Rai, care nu mai este starea de comuniune cu Dumnezeu, ci o rasplată seacă.
Pietismul a facut victime inclusiv intre cei care se declara anti-ecumenisti, care in ciuda faptului ca se considera astfel, totusi sunt marcati de relativismul pietist. Astfel avem multi cripto-ecumenisti, care datorita gandirii pietiste nu considera necesar sa se separe de ierahii eretici si nici pe viitor nu iau in calcul o astfel de actiune. Asta deoarece datorita gandirii pietiste si clericaliste, clerul trebuie „ascultat” si „aparat” si are „harisme speciale” indiferent de situatie.
De asemenea, pentru multi, anti-ecumenismul a devenit o simpla ideologie, utilizata nu pentru pastrarea credintei data de Dumnezeu, ci devine metoda de satisfacere a propriului ego, o modalitate de exprimare a „evlaviei” pietiste, pentru că „neamul nostru este cel mai sfânt” sau „pentru că așa a zis părintele x”. Astfel de rataciri sunt la fel de mari ca ecumenismul insusi, pentru ca relativizeaza in acelasi mod credinta, doar ca in sens opus, efectele fiind insa aceleasi. „Iubirismul” ecumenist si „sentimentalismul” pietist sunt opuse prin forma, dar cu acelasi efect in fond.
Sunt multi care considera (din cauza aceluiasi pietism relativist) ca o astfel de parere submineaza aceeasi „ortodoxie a neamului”. Este de precizat ca oricine a citit Patristica si stie cum functioneaza Biserica, isi va da seama ca este o pozitie corecta. Cine respinge pozitia aceasta apeland la „artificii” evlavioase nu poate fi catalogat decat ca un rauvoitor care nu este de acord cu invatatura patristica (accesibila in ziua de azi oricui). De asemenea trebuie precizat, o data in plus, ca problema nu sunt duhovnicii (in unele cazuri), ci modul in care se raporteaza unii credinciosi la ei.
Citeşte mai mult pe aparatorul.md: Pietismul, o contrafacere a credinţei https://aparatorul.md/pietismul-o-contrafacere-a-credintei/
În Filocalia 5, Sfântul Petru Damaschinul ne învață că nimeni nu trebuie să se socotească stăpânul celorlalți. Cel care este pus să îi învețe pe alții nu trebuie să o facă după voile sale, ci în sfătuire, să se socotească frate și nu superior, să fie smerit și nepătimaș, să fie cel dintâi care îndeplinește ceea ce învață.
„Iar acestea s-au zis nu ca să ne oprim de a sfătui pe cei ce vin la noi supuşi şi cu credinţă tare, mai ales cînd sîntem nepătimitori, ci ca să nu învăţăm cu înfumurare, din slavă deşartă, pe cei ce nu vor să asculte cu lucrul şi din credinţă fierbinte, cum o facem cînd sîntem încă pătimaşi. Nici să nu facem aceasta ca nişte stăpîni, ci cum ziceau Părinţii : Fără întrebare de la fraţi, nu trebuie să grăiască cineva, de dragul folosului, ca binele să se facă din hotărîre liberă. Căci Apostolii ne cer să fim nu ca unii ce stăpînesc peste turmă, ci ca unii ce ne facem chip turmei. Iar către Sfîntul Timotei zice Apostolul : «Trebuie ca mai întîi plugarul să se împărtăşească din roade» ; prin aceasta cere ca cele ce vrea să le înveţe cineva, să le împlinească întîi el însuşi. Sau iarăşi : «Nimeni să nu dispreţuiască tinereţea ta», adică să nu faci nimic ca un tînăr, ci să fii ca un desăvîrşit în Hristos. Asemenea şi în Pateric se zice că fără întrebare de la fraţi, nu grăiau Părinţii pentru mîntuirea sufletului, ci socoteau aceasta grăire deşartă. Şi pe drept cuvînt. Căci noi ne pomenim dînd drumul cuvîntului, prin aceea că ne închipuim că avem o cunoştinţă mai presus de alţii. Şi de fapt cu cît sîntem mai vinovaţi, cu atît socotim că avem mai multă slobozenie. Pe cînd sfinţii, cu cît sînt mai aproape de Dumnezeu, cu atît se ţin pe ei mai păcătoşi, zice Sfîntul Dorotei.”
«Precum pomii cînd sînt încărcaţi cu roduri multe le atîrnă ramurile în jos şi se pleacă, iar pomii cei fără rod stau drept în sus şi nu fac rod, cită vreme le cresc ramurile în sus…, aşa şi sufletul, cît se smerește atîta rodeşte şi cît rodeşte, atîta se smereşte» (Cuv. II : Despre smerenie).
„De aceea toţi trebuie să ne smerim înaintea lui Dumnezeu şi întreolaltă, ca unii ce am primit existenţa şi toate celelalte de la Dumnezeu ; şi tot de la El cunoştinţa unii prin alţii. Şi cel ce are smerenie se luminează şi mai mult. Iar cel ce nu vrea să se smerească rămîne în întuneric, ca cel ce a fost mai înainte Luceafăr, iar mai pe urmă diavol. Acesta fiind cel dintîi din ceata cea mai de jos a puterilor înţelegătoare, adică a zecea de la ceata cea mai de sus, care stă înaintea scaunului înfricoşat, şi din cea dintîi de la pămînt, pentru că s-a înălţat, a ajuns împreună cu cei ce au ascultat de el nu numai dedesubtul celor nouă cete şi al nostru al pămîntenilor, ci şi dedesubtul celor de sub pămînt, fiind aruncat în tartar, din pricina nerecunoştinţei. De aceea s-a spus adeseori că ajunge nebunia (trufia demonică n.n.), fără alt păcat, pentru pierderea sufletului. Căci cel ce are păcate mici e lăsat să cadă în mai mari, spune Sfîntul Isaac, şi cel ce a luat de la Dumnezeu dar, şi se arată cu nemulţumire, îşi pregăteşte pierderea acestui dar, fiindcă s-a făcut pe sine nevrednic de darul lui Dumnezeu, cum zice marele Vasile. Căci mulţumirea se roagă. Dar să nu fie mulţumirea ca a fariseului aceluia, care osîndeşte pe alţii, iar pe sine se îndreptăţeşte, ci mai degrabă ca una ce se îndatorează pe sine mai mult decît toţi, şi mulţumeşte, copleşită de uimire ca una ce a cunoscut negrăita îndelungă-răbdare şi îngăduinţă a lui Dumnezeu.” (pp. 162-164)
3.Un creștin adevărat luptă cu toate pericolele care primejduiesc mântuirea, nu doar cu unul singur
Iată cum ne expilcă foarte frumos Sfântul Ioan Gură de Aur (în Tratatul despre preoție) despre biruirea mai multor rătăciri deopotrivă:
„Ce folos are preotul dacă se luptă bine cu păgânii, dar iudeii îi jefuiesc turma ? Ce folos are preotul dacă îi biruie şi pe păgâni şi pe iudei, dar maniheii [1] îi răpesc oile ? Ce folos are preotul dacă, după ce îi doboară la pământ pe manihei, îi sfâşie oile duşmanii dinăuntru, care strecoară în sufletele credincioşilor credinţa că oamenii sunt supuşi destinului ?
Dar pentru ce să înşir toate rătăcirile diavolului ? Dacă păstorul nu ştie să combată bine toate aceste rătăciri diavoleşti, lupul poate mânca, cu o singură rătăcire, cele mai multe oi.”
Preotul trebuie să fie pregătit pentru a lupta cu toţi: şi cu elenii şi cu iudeii şi cu ereticii
Cel care are de luptat cu toţi aceşti duşmani, trebuie să cunoască felul de luptă al fiecăruia. Acelaşi om trebuie să fie şi arcaş, şi aruncător cu praştia, şi căpetenie, şi ostaş, şi general, şi pedestraş și cavalerist; să ştie să lupte şi pe mare şi pe metereze. În bătăliile obşteşti, fiecare ostaş luptă cu arma pe care o are şi cu ea atacă şi se apără de duşmani; în lupta pe care o are de dus preotul, nu-i aşa.
Dacă cel care vrea să învingă nu cunoaşte toate felurile de luptă, diavolul ştie să răpească oile, că bagă înăuntrul Bisericii pe tâlharii săi prin acea parte pe care preotul n-a păzit-o bine. Dar asta nu se întâmplă când diavolul simte că păstorul ştie toate ştiinţele şi cunoaşte bine toate vicleniile lui.
De aceea preotul trebuie să se întărească din toate părţile. O cetate, atâta vreme cât este înconjurată de ziduri puternice, îşi râde de asediatori, că e întărită bine; dar dacă se face în zid o spărtură, numai de mărimea unei portiţe, nu mai este de nici un folos celălalt zid înconjurător, deşi stă în picioare. Tot aşa şi cu cetatea lui Dumnezeu. Când înţelepciunea, ştiinţa şi priceperea păstorului sufletesc o înconjoară din toate părţile, ca nişte ziduri puternice, toate meşteşugirile duşmanilor se termină cu ruşinea şi batjocura lor, iar locuitorii dinăuntrul cetăţii rămân nevătămaţi; dar dacă un duşman poate să dărâme o parte din zidul cetăţii, el, chiar dacă nu o cucereşte toată, totuşi prin acea parte vatămă, ca să spun aşa, tot restul.
Ce folos are preotul dacă se luptă bine cu păgânii, dar iudeii îi jefuiesc turma ? Ce folos are preotul dacă îi biruie şi pe păgâni şi pe iudei, dar maniheii [1] îi răpesc oile ? Ce folos are preotul dacă, după ce îi doboară la pământ pe manihei, îi sfâşie oile duşmanii dinăuntru, care strecoară în sufletele credincioşilor credinţa că oamenii sunt supuşi destinului ?
Dar pentru ce să înşir toate rătăcirile diavolului ? Dacă păstorul nu ştie să combată bine toate aceste rătăciri diavoleşti, lupul poate mânca, cu o singură rătăcire, cele mai multe oi.
În războaie, victoria sau înfrângerea se aşteaptă de la soldaţii care stau şi luptă pe câmpul de bătaie; în luptele duse de preot, lucrurile stau cu totul dimpotrivă. Adeseori în lupta dusă împotriva duşmanilor credinţei, victoria este de multe ori de partea acelora care n-au luat parte de la început la luptă, nici nu s-au ostenit, ci au stat liniştiţi. Cel care nu-i destul de dibaci în aceste lupte se poate răni cu propria lui sabie şi ajunge de râsul prietenilor şi duşmanilor.
Voi încerca să lămuresc cele spuse, cu ajutorul unor exemple.
De pildă, ereticii care au îmbrăţişat învăţătura nebunească a lui Valentin [2] şi Marcion [3] , ca şi toţi cei care au aceeaşi boală ca şi ei, scot din catalogul dumnezeieştilor Scripturi legea dată de Dumnezeu lui Moise; iudeii, dimpotrivă, o cinstesc atât de mult, încât, împotriva hotărârii lui Dumnezeu, se încăpăţânează să mai păzească toate prescripţiile legii, deşi chiar timpul îi împiedică [4] .
Biserica lui Dumnezeu însă evită şi o exagerare şi alta, mergând pe calea de mijloc. Nu obligă pe nimeni să se supună jugului legii, dar nici nu îngăduie să fie hulită şi aruncată; puterea ei a încetat, dar Biserica o laudă, pentru că a fost de folos într-o vreme.
De aceea, cel care are de luptat cu ereticii amintiţi mai sus şi cu iudeii, trebuie să cunoască această poziţie a Bisericii faţă de legea lui Moise. Că dacă, voind să înveţe pe iudei că nu mai e nevoie de păzirea prescripţiilor legii vechi, ar începe să o critice fără cruţare, atunci ar da nu mică pricină ereticilor, care vor să o defaime; şi, dimpotrivă, dacă în strădania sa de a închide gura ereticilor, care defăima legea lui Moise, ar începe să o laude fără măsură, să o admire, spunând că e de neapărată trebuinţă şi acum, atunci ar deschide gura iudeilor.
O altă pildă. Ereticii înnebuniţi de nebunia lui Sabelie [5] , şi ereticii turbaţi care urmează rătăcirea lui Arie [6] , şi unii şi alţii, din pricina lipsei lor de măsură, s-au depărtat de credinţa cea sănătoasă. Şi unii şi alţii se numesc creştini; dar dacă ai cerceta învăţăturile lor, ai vedea că sabelienii nu sunt cu nimic mai buni decât iudeii – se deosebesc de ei numai cu numele -, iar arienii au o erezie asemănătoare cu erezia lui Pavel din Samosata [7] , amândoi depărtaţi de adevăr.
Mare este primejdia în lupta cu aceşti eretici ! Îngustă şi anevoioasă este calea şi mărginită, de o parte şi de alta, de prăpăstii adânci. Frica nu e mică. Te temi ca nu cumva, lovind pe unul, să fii rănit de celălalt. Dacă spui că este o singură Dumnezeire, Sabelie spune îndată că tot aşa mărturiseşte şi el; dacă o desparţi, spunând că altul este Tatăl şi altul este Fiul şi altul este Duhul cel Sfânt, se înfăţişează Arie, care de la deosebirea dintre persoanele Dumnezeirii te duce la deosebirea de fiinţă.
De aceea, în lupta pe care o ai de dus cu aceşti eretici trebuie să ştii să te fereşti şi de nelegiuitul amestec făcut de Sabelie între persoanele Dumnezeirii, dar să fugi şi de nebuneasca deosebire făcută de Arie în fiinţa Dumnezeirii; să mărturiseşti că una este Dumnezeirea Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, dar să adaugi totodată că această unică Dumnezeire are trei ipostase.
Aşa vom putea respinge atacurile celor două erezii.
Aş putea să-ţi vorbesc şi de alte multe lupte, în care, dacă nu vei lupta cu curaj şi bine pregătit, vei pleca de pe câmpul de bătălie cu mii şi mii de răni.
[1] Maniheii, adepţii Iui Mani. Mani a fost un întemeietor de religie, şi nu un eretic creştin, cum este socotit uneori. El considera toate celelalte religii premergătoare religiei sale şi strict naţionale. Pentru aceasta, tendinţa religiei sale este universalistă. Şi într-adevăr s-a întins în Apus până în Africa de Nord, iar în Răsărit până în China şi s-a continuat în ereziile neomaniheice de mai târziu, ale pavlicienilor şi bogomililor în Răsărit şi a catarilor în Apus. Mani s-a născut pe la 215-216 în Mesopotamia. La vârsta de 24 de ani îşi începu predica. Călătoreşte mai întâi în India, unde întemeiază o comunitate, iar în 241 se întoarce în patria sa şi, favorizat de regele Sapur I, îşi continuă predica mai bine de 30 de ani, până când urgia magilor şi mânia noului rege, Bahram I, îl duseră la moarte (276). Ideea care stă la baza maniheismului este dualismul. Există două principii opuse, concepute sub forma a două împărăţii: împărăţia luminii – a binelui – în fruntea căreia stă Dumnezeu, şi împărăţia întunericului – a răului -, înfruntea căreia stă Satan; fiecare împărăţie are câte o serie de eoni. Pe baza acestui dualism este construită întreaga cosmologie, antropologie, soterio- logie şi eshatologie maniheică, în care elementul mitic joacă un rol pre-cumpănitor.
[2] Valentin, eretic gnostic din secolul al doilea, s-a născut probabil în Alexandria. A răspândit învăţătura sa în Egipt şi în Asia, iar între anii 136 şi 165, la Roma. Descoperit aici ca eretic, a fost izgonit din Biserică şi a fugit în Cipru.
[3] Marcion, cel mai periculos eretic din secolul al doilea, s-a născut în Sinope din Pont pe la 85 şi a murit pe Ia 1 60. Sfântul Policarp al Smirnei l-a numit „întâiul născut al lui Satan”. A. V. Harnack, într-o monografieasupra lui Marcion (Marcion, Das Evangelium vom fremden Gott, Leipzig, ed. 1, 1921), a încercat să reabiliteze şi omul, şi opera. A făcut din el un al doilea Pavel, un autentic interpret al Evangheliei; a văzut în el un Luther al Bisericii primare. Lucrarea lui Harnack s-a bucurat de mare succes, în trei ani au apărut două ediţii. E contestabil dacă Harnack, cu tot talentul şi ştiinţa lui, a reuşit să facă din Marcion un autentic creştin; dar e incontestabil că lucrarea lui a avut o influenţă nefastă asupra spiritului poporului german.
[4] Ideea aceasta o va dezvolta Sfântul Ioan Gură de Aur mai târziu, în Cele opt cuvântări către iudei (MG, 48, 813-942), în care demonstrează, pe temeiul Scripturilor Vechiului Testament şi al istoriei, că, o dată cu distrugerea templului din Ierusalim, cultul iudaic a încetat.
[5] Sabelie a fost un eretic antitrinitar modalist. Originar probabil din Cirenaica, a început să predice erezia sa la Roma, pe timpul papilor Zefirin (199-217) şi Calist (217-222). Excomunicat din Biserică, s-a dus în Egipt, unde a continuat răspândirea ereziei sale. Sabelie neagă dogma Sfintei Treimi. După Sabelie, Sfânta Treime nu are o existenţă reală, ci una modală. Unicul Dumnezeu are trei moduri de apariţie şi trei moduri de lucrări în cursul istoriei: ca Tată, este creator, ca Fiu, este mântuitor, iar ca Duh Sfânt, sfinţitor.
[6] Arie s-a născut în Libia pe la mijlocul secolului al doilea şi a fost ucenic al preotului Lucian din Antiohia şi al ereticului Pavel din Samosa- ta. Stabilit în Alexandria, s-a amestecat ca laic în schisma meletiană; în- tors în sânul Bisericiii, este hirotonit diacon de episcopul Petru al Alexandriei (+311). Datorită talentului său oratoric şi culturii sale filosofice, reuşeşte să fie numit de episcopul Ahila (311-312) preot la cea mai de vază biserică din Alexandria. Pe la 315, sub episcopul Alexandru (312-328), Arie a început să răspândească prin predici şi scrieri învăţăturile lui eretice. A fost condamnat în 318 de un sinod local din Alexandria, iar în 325 de întâiul Sinod ecumenic. Arie însă, prin legăturile pe care le avea la curtea imperială, reuşeşte să determine pe împăratul Constantin cel Mare (+337) să-l exileze pe episcopul Alexandriei, Sfântul Atanasie cel Mare (328-373), şi să hotărască primirea lui Arie în Biserică. Dar în ajunul duminicii în care urma să aibă loc primirea oficială, degetul lui Dumnezeu l-a lovit pe Arie şi a murit în Constantinopol. După învăţătura lui Arie, Cuvântul nu este veşnic, că a fost un timp când nu era; a fost făcut din nefiinţă, deci existenţa Sa are un început. Este Fiu al lui Dumne- zeu numai prin har, aşa cum au fost şi drepţii; nu este Dumnezeu adevărat, ci străin de Dumnezeu şi întru totul neasemănător Tatălui. Este o creatură care, crescând în har şi merite, a ajuns vrednic de a fi slăvit. A fost creat pentru două scopuri; să creeze lumea şi să mântuie pe oameni. Pentru a mântui pe oameni, Cuvântul s-a întrupat, dar a luat un trup fără suflet, căci Cuvântul a luat locul sufletului.
[7] Pavel din Samosata a fost episcopul Antiohiei între 260-268, dar în acelaşi timp şi vicerege al reginei Zenobia a Palmirei, care avea stăpânire şi peste Siria. Pavel era un om ahtiat după onoruri, fast, bani şi plăceri. Asta nu l-a împiedicat să se ocupe şi cu teologia şi să ajungă reprezentantul cel mai de seamă al ereticilor antitrinitari dinamici. S-au ţinut trei sinoade în Antiohia împotriva lui, între 264 şi 268.
4. Ravagiile pietismului în imagini: August 2018. Mitropolitului Onufrie al Ucrainei se roagă cu rabini, musulmani, papistași uniați și cu alți păgîni și eretici
Be the first to comment