Cum sa-ti cunosti nimicnicia ta si sa te increzi in Dumnezeu

“Nu va socotiti intelepti” (Rom. XII, 16)

 

„Sa inveti nu numai a nu te increde tu insuti in tine ca fiind foarte nevrednic dar si sa doresti a fi socotit de altii ca slab.”

 

„Cand vom gandi ca fiinta noastra nu-i nimic, atunci ajungem la recunoasterea nimicniciei noastre.”

 

„Oricine doreste sa ajunga la cunoasterea nimicniciei sale in mod practic, sa-si observe gandurile, cuvintele si faptele nu mult timp, ci numai o singura zi, si va vedea ca cele mai multe din gandurile, cuvintele si faptele lui sunt neintelepte si rele.”

 

 

Dumnezeu nu intrebuinteaza mijloace de constrangere, de smerenie decat cand omul incepe a se increde in sine. Atunci il aduce la cunoasterea de sine. Uneori Dumnezeu ingaduie ca omul sa cada in erori, mai mari sau mai mici, in proportie cu aprecierea ce o are despre sine, mai mare ori mai mica. Dar unde nu-i nici o socotinta de sine, cum a fost in sufletul Sf. Fecioare Maria, acolo nu-i nici un pericol de cadere.

Deci, de se intampla sa cazi, alearga indata cu gandul la umila cunoastere de tine insuti si cu rugaciuni fierbinti cere de la Dumnezeu sa-ti trimita adevarata Lumina ca sa-ti cunosti nimicnicia ta si sa te increzi in Dumnezeu.

[…]

Pentru acest motiv, draga frate, iti voi indica acele cai, prin care, cu ajutorul lui Dumnezeu, sa dobandesti aceasta renuntare la tine si ca sa nu ai mandrie si incredere in tine.

1. Primul lucru este ca trebuie sa recunosti nimicnicia ta[1] si sa-ti dai seama perfect ca numai prin tine insuti nu poti face ceva bun, prin care sa devii cetatean al Imparatiei cerurilor.
2. Al doilea este ca tu trebuie sa ceri adesea acest ajutor de la Dumnezeu cu caldura si rugaciuni smerite. Daca doresti sa-l obtii, intai e necesar sa-l pretuiesti si sa nu te increzi, nu numai in cunoasterea de tine insuti, ci in orice putere a ta. Dumnezeu te va incorona numai atunci cand se va vedea ca esti convins ca numai prin puterile tale nu poti dobandi coroana.
3. Al treilea drum este ca se te obisnuiesti a fi totdeauna ingrozit. A fi ingrozit de dusmanii nenumarati impotriva carora tu, prin tine insuti nu le poti opune nici o mica rezistenta. Sa fii inspaimantat de indelunga lor indemanare de lupta, de strategiile lor, de transformarile lor in ingeri, de nenumaratelel piedici pe care le pun in taina in adevarata cale a virtutii.
4.  A patra cale este atunci, cand cazi in vreo slabiciune. Atunci sa te intorci cu mai multa putere la Dumnezeu. El te lasa liber ca sa-ti cunosti mai bine neputinta[2], incat sa inveti nu numai a nu te increde tu insuti in tine ca fiind foarte nevrednic dar si sa doresti a fi socotit de altii ca slab. Fiindca, fara aceasta dorinta nu poate veni aceasta neincredere virtuoasa in tine insuti.

 

[1] De aceea Sf. Ioan Gura de Aur zice ca “oricine se considera pe sine a nu fi nimic, acela se cunoaste pe sine mai bine decat toti. Acel om se cunoaste pe sine care se considera a nu fi nimic”.

Sf. Maxim Marturisitorul da o definitie a virtutii ca: “unirea neputintei omenesti in cunoasterea cu puterea dumnezeiasca” (Filocalia, p.403);

iar Petru Damaschin spune: “Nimic nu-i mai bine decat recunoasterea proprie-ti tale neputinti si nestiinti” (Filocalia, p.611).

 

[2] Nu numai cand cineva cade in vreo patima, ci si cand cade in diferite greutati, imprejurari, amaraciuni, necazuri, stramtori si mai ales in lungi suferinti trupesti, boli, trebuie sa recunoasca in aceastea smerenia de sine si incapacitatea si sa fie plecat. Si ce sa mai spun ? Oricine doreste sa ajunga la cunoasterea nimicniciei sale in mod practic, sa-si observe gandurile, cuvintele si faptele nu mult timp, ci numai o singura zi, si va vedea ca cele mai multe din gandurile, cuvintele si faptele lui sunt neintelepte si rele. Din acestea se va vedea ca se poate intelege pe sine. Cat de slab este el insusi; iar din aceasta cunoastere si dreapta intelegere de sine se va smeri. Pe viitor nu se va mai increde intr-insul. Cand vom gandi ca fiinta noastra nu-i nimic, atunci ajungem la recunoasterea nimicniciei noastre.

 

fragmente din „Războiul nevăzut”, ediția Sfântului Nicodim Aghioritul, Capitolele 2-3