Modul mărturisirii și puterea ei. Sfântul Simeon Noul Teolog despre spovedania duhovnicească la un monah care nu are preoție

[Sfântul] Simeon Noul Teolog

Imne,Epistole și Capitole Scrieri III, edit. DEISIS- Sibiu 2001

Pag.305

Cuvânt scris către cineva care era un fiu al său duhovnicesc despre mărturisire și despre cine sunt cei ce au primit puterea de a dezlega și lega păcatele

Ai poruncit, părinte și frate, smereniei noastre printr-o întrebare să-ți spunem „dacă e îngăduit oare [credincioșilor] să-și vestească păcatele lor unor monahi care nu au preoție?” adăugând și aceasta: „fiindcă auzim că puterea [autoritatea, exousia] de a dezlega și lega s-a dat numai preotilor”

Pag.306

Fiindcă n-am fost creați de îngeri, nici n-am fost învățați de oameni, ci am fost învățați și suntem învățați în fiecare ceas mereu în chip tainic de înțelepciunea cea de sus care vine prin harul Duhului, înțelepciunea pe care chemând-o și acum, vom spune aici mai întâi care este modul mărturisirii și puterea ei.

Mărturisirea deci nu este nimic altceva decât recunoașterea îndatorată a greșelilor și a nebuniei proprii, sau denunțarea sărăciei noastre; precum a zis Domnul printr-o parabolă în Evanghelii: „Erau doi datornici la un cămatar: unul datora cincizeci de dinari, altul cinci sute: neavând însă ei să-i dea înapoi, i-a iertat pe amândoi” [Lc 7, 41-42]. Prin urmare orice credincios e un datornic al Stăpânului și Dumnezeului său, și ceea ce a luat de la El aceea i se va și cere la înfricoșătorul și cutremurătorul Lui tribunal, când goi și cu capul plecați vom sta înaintea lui toți, împărați și săraci împreună…cele date nouă de El…a fi primit sălașluindu-Se în noi pe Duhul Sfânt, Care e pecetea împărătească cu care Domnul pecetluiește oile Sale, precum și — ce alte multe să spun?…se dau celor botezați numaidecât de către dumnezeiescul Botez.

Iar poruncile Domnului au fost date ca niște străji ale acestor daruri și haruri negrăite înconjurându-l pe credincios de jur-împrejur din toate părțile ca un zid, păzind nejefuită comoara așezată în sufletul lui și făcând-o inaccesibilă mâinilor tuturor vrăjmașilor și hoților. Căci noi credem că poruncile Iubitorului de oameni Dumnezeu sunt pazite de către noi și ne silim spre aceasta neștiind că mai degrabă noi suntem păziți de acelea; căci cel ce pazește poruncile dummezeiești nu le pazește pe acelea, ci se păzește pe sine însuși de vrăjmașii văzuți și nevăzuți…Așadar, cine pazește poruncile e de fapt păzit de ele și nu pierde bogăția încredințată lui de Dumnezeu; dar cel ce le disprețuiește se afla gol, cade ușor în mâinile vrăjmașilor și, pierzând toată bogăția, ajunge, cum spuneam, datornic Împăratului și Stăpânului a toate pentru toate acelea…

Pag. 308

…numește păcatul „ac al morții” fiindcă cei răniți de el mor; deci orice păcat e spre moarte…Deci cine moare ce altceva dorește decât să învie, iar datornicul care n-are cu ce să dea înapoi datoria ce altceva dorește decât să primească iertarea datoriei…cel ce s-a facut prin păcat rob diavolui…

Pag. 309

Negreșit va căuta un mijlocitor și un prieten al lui Dumnezeu care poate să-l restaureze ca mai înainte și să-l împace cu Dumnezeu și Tatăl. Căci dacă cel ce prin har s-a alipit de Hristos s-a făcut mădular al Lui și a fost înfiat de El, lăsându-L pe Acesta, se va întoarce ca un câine la vărsătura lui [2 Ptr 2, 22] și se va încurca sau cu o femeie desfrânată sau se va uni cu alt trup, acela va fi osândit împreună cu necredincioșii ca unul care a necinstit și ocărât pe Hristos, fiindcă potrivit dumnezeiescului Apostol, „suntem trup al lui Hristos și mădulare ale Lui” [1 Co 12, 27]. Deci cel ce se încurcă cu o desfrânată face din mădularele lui Hristos mădularele unei desfrânate [1 Co 6, 15]. Iar cel ce a făcut unele ca acestea și a înfuriat astfel pe Stăpânul și Dumnezeul lui, nu poate să se împace cu Dumnezeu altfel decât prin mijlocirea unui bărbat sfânt, prieten și rob al lui Hristos, și prin fuga de rău…să alergăm la doctorul duhovnicesc și să vomităm veninul pacatului prin mărturisire scuipând otrava lui, și să primim cu sârguință epitimiile date de el ca pe un antidot al pocăinței…Căci nu s-a auzit vreodată, nici nu stă scris în dumnezeieștile Scripturi să primească cineva păcatele altuia și să dea seama pentru el fără ca acela care a păcătuit să fi arătat mai întâi roade vrednice de pocăință proporțional cu felul păcatului și să fi pus la baza ei ostenelile lui; căci zice glasul Înainte-mergătorului Cuvântului: „Faceți roade vrednice de pocăință și nu socotiți să spuneți în voi înșivă: Avem părinte pe Avraam!” [Mt 3, 8–9], fiindcă Însuși Domnul nostru a spus despre cei cu o astfel de dispoziție lipsită de minte, așa: „Amin zic vouă, chiar daca Moise și Daniel se vor ridica în picioare ca să fie aleși fiii și ficele lor, nu vor fi aleși” [Ir 14, 14–16]. Deci ce vom face sau ce mod de iertare a datoriei și rechemare din cădere vom inventa noi care vrem să ne pocăim? …Să nu te lupți, așadar, să-ți afli un sfătuitor și un aliat lingușitor și rob al pântecelui, ca nu cumva să te învețe, potrivindu-se cu voința ta, nu cele pe care le iubește Dumnezeu, ci cele pe care le primești tu, și așa să rămâi iarăși cu adevărat vrăjmaș neîmpăcat cu El;nici unul neexperimentat, ca nu cumva prin multa lui tăiere și prin tăieturile și arderile nelavremea lor să te arunce în adâncul disperării, sau prin compătimirea lui peste măsură să te lase bolnav părându-ți-se că ești sănătos — lucrul cel mai cumplit — și așa să te predea osândei veșnice cum nu speri, fiindcă acest lucru ni-l oferă boala care omoară împreună sufletul. Dar un mijlocitor între Dumnezeu și om nu cred că e așa de simplu de găsit, „căci nu toți cei ce coboară din Israel sunt și israeliți” [Rm 9, 6], ci cei ce știu limpede sensul acestui nume[Israel] și au o „minte care vede pe Dumnezeu”{* Etimologie patristică a lui „Israel” = nous oron Theon = „minte ce vede pe Dumnezeu”.} [cf. Fc 32], și nici toți cei chemați cu numele lui Hristos nu sunt cu adevărat creștini, „căci nu tot cel ce-Mi spune: Doamne! Doamne!”— zice Hristos—„va intra în împărăția cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu” [Mt 7, 21]; precum și iarăși: Mulți Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, în numele Tău am scos demoni! și Eu le voi zice: Amin, zic vouă, nu vă cunosc pe voi. Duce-ți-vă de la Mine voi, lucrătorii fărădelegii!” [Mt 7, 22–23; 25, 13].

Pag.311

De aceea, deci, noi toți, atât cei ce mijlocesc, cât și cei ce au păcătuit și vor să se împace cu Dumnezeu,trebuie să luăm aminte, fraților, ca nici cei ce mijlocesc să nu-și atragă mânie în loc de răsplată, nici cei ce am jignit și sârguim să ne împăcăm să nu întâlnim un sfătuitor vrăjmaș, ucigaș și rău în loc de un mijlocitor; căci unii ca aceștia vor auzi cu amenințare înfricoșătoare: „Cine v-a pus pe voi stăpânitori și judecători ai poporului Meu?” [cf. Iș 2, 14] și iarăși: „ Fățarnice, scoate mai întâi bârna din ochiul tău și atunci vei vedea să scoți paiul din ochiul fratelui tău” [Mt 7, 5]; iar „bârnă” e aici o patimă sau o poftă care întunecă ochiul sufletului; și iarăși: „Doctore, vindecă-te pe tine însuși!” [Lc 4, 23]; și iarăși: „Iar păcătosului i-a zis Dumnezeu: Pentru ce istorisești tu dreptățile Mele și iei legământul Meu în gura Ta? Căci tu ai urât povățuirea și ai aruncat cuvintele Mele înapoia Ta” [Ps 49, 16–17]; și Pavel zice: „Cine ești tu care judeci pe sluga altuia? Pentru stăpânul ei stă sau cade ea; dar Dumnezeu are putere să o facă să stea” [Rm 14, 4] prin robul Său credincios…frați și părinți…să nu fiți cu dispreț față de aceste taine dumnezeiești și înfricoșătoare pentru toți, să nu vă jucați cu cele care nu sunt de joacă…căci din pricina faptului că sunteți numiți „rabi” și „părinți” se întâmplă să primiți gânduri străine. Să nu răpim — rogu-vă! — fără rușine așa, pur și simplu, demnitatea Apostolilor, lăsându-ne povățuiți de acest exemplu din lume: căci dacă ar cuteza cineva cu îndrăzneală să se asemene reprezentantului împăratului pământesc și ar fi prins că ține și face în ascuns cele încredințate aceluia, ori va vesti și va face acestea în public, acesta și părtașii și supușii lui vor fi supuși unor pedepse extreme spre spre înfricoșarea altora și vor fi de râs la toți ca unii lipsiți de minte și simțire, ce vor păți atunci în viitor cei ce răpesc cu nevrednicie vrednicia[demnitatea] Apostolilor? Căci nu trebuie să vă faceți mijlocitori ai celorlalți înainte de a vă fi umplut voi înșivă de Duhul Sfânt și înainte de a fi cunoscut în simțirea sufletului că sunteți iubiți ca niște prieteni de Împăratul a toate, căci nu toți cei ce cunosc pe împăratul pământesc pot să mijlocească la el pentru alții;foarte puțini pot face aceasta: numai cei care au câștigat îndrăznire către el prin virtute, sudorile și slujirile lor și n-au nevoie de un mijlocitor, ci grăiesc cu împăratul gură către gură. Dar la Dumnezeu, părinților și fraților, nu vom păzi oare această rânduială? nu vom cinsti pe Împăratul ceresc măcar la fel cu cel pământesc? ci ne vom dărui nouă înșine tronurile de-a dreapta și de-a stânga răpindu-le înainte de a le cere și a le primi? O, ce îndrăzneală! Ce rușine ne va cuprinde! Căci dacă nu vom fi învinuiți pentru altceva , atunci chiar și numai pentru aceasta vom fi lipsiți cu necinste de șederea pe tronurile din față și vom fi azvârliți în focul cel nestins ca niște disprețuitori…Că e îngăduit unui monah care nu are preoția să ne mărturisească, acest lucru îl vei afla făcându-se de toți de când a fost dată de Dumnezeu moștenirii Lui haina și ținuta pocăinței și s-au numit monahi precum stă scris în de-Dumnezeu- insuflatele scrieri ale Părinților, peste care aplecându-te vei găsi drept adevărate cele zise. Înaintea acestora însă numai arhiereii au primit puterea [autoritatea] de a dezlega și lega prin succesiune de la dumnezeieștii Apostoli; o dată cu trecerea timpului arhiereii devenind netrebnici, această înfricoșătoare întreprindere a trecut la preoți care aveau o viață neprihănită și s-au învrednicit de harul dumnezeiesc; după care și aceștia ajungând amestecați, și atât arhiereii, cât și preoții asemănându-se restului poporului și celor mulți care cad, ca și acum, în duhul rătăcirii și al grăirii deșerte și pier, ea a trecut, precum s-a zis, la poporul ales al lui Dumnezeu, adică la monahi, nu fiindcă ar fi fost luată de la preoți sau arhierei, ci fiindcă aceștia s-au înstrăinat pe ei înșiși de ea; „căci orice preot e pus mijlocitor între Dumnezeu și oameni către Dumnezeu” — cum zice Pavel — „și trebuie să aducă jertfă pentru popor ca și pentru el însuși” [Evr 5, 1—3].

Pag.313

Dar să începem cuvântul de mai sus și să vedem de unde, cum și cui i-a fost dată dintru început această putere [autoritate] de a sluji cele sfinte și de a dezlega și lega, și în această ordine, așa cum ai întrebat, așa și dezlegarea [problemei] se va face limpede nu numai pentru tine, ci și pentru toți oamenii. Când Domnul și Dummezeul și Mântuitorul nostru a spus omului care avea mâna uscată: „Iertate îți sunt păcatele”, evreii care au auzit aceasta au spus: „Acesta hulește, căci cine poate ierta păcatele decât Unul Dumnezeu?” [Mt 9, 3]. Căci iertarea păcatelor nu fusese dată încă nici deprofeți, nici de preoți, nici de vreunul din patriarhii din vremea de atunci; drept pentru care cărturarii au avut dificultăți întrucât li se vestea o învățătură nouă și un lucru uimitor [paradoxal]. Din această pricină, Domnul nu le-a făcut reproșuri, ci mai degrabă i-a învățat dăruindu-le iertarea pacatelor ceea ce nu știau, arătându-Se pe Sine Însuși ca Dumnezeu și nu ca om; căci acestora le zice: „Dar ca să știți că Fiul Omului are putere [autoritate] să ierte pacatele” [Mt 9, 6] iar celui cu mâna uscată îi spune: Întinde mâna ta” și el a întins-o și „ea s-a făcut din nou sănatoasă ca și cealaltă” [Mt 12, 13], încredințând prin minunea văzută lucrul mai mare și nevăzut [ Dumnezeirea Lui]. Tot așa i-a făcut și lui Zaheu [Lc 19, 1], tot așa și desfrânatei [Lc 7, 36], tot așa și lui Matei vameșul [Mt 9, 9], lui Petru care L-a tăgăduit de trei ori [In 18, 17], ologului [In 5, 5], căruia vindecându-l i-a zis: „Iată, te-ai facut sănătos, de acum să nu mai păcătuiești, ca să nu-ți fie și mai rău” [In 5, 14]. Spunând aceasta, a arătat că acela a căzut în boală prin păcat și, izbăvit fiind de aceasta, a luat și iertarea păcatelor sale nu pentru că s-a rugat multă vreme, nu din pricina postului sau a culcării pe jos, ci numai din pricina întoarceii lui, a credinței lui neșovăielnice, a retezării răului, a pocăinței adevărate și a multelor lacrimi, ca desfrânata [ Lc 7, 38. 44] și ca Petru care a plâns cu amar[Mt 26, 75]. De aici s-a făcut începutul acestui mare dar cuvenit lui Dumnezeu Singur, Care l-a și avut El Singur. Vrând apoi să urce la cer, a lasat ucenicilor în locul Lui această harismă. Dar cum le-a dat această demnitate și autoritate? Să aflăm și cui, și câtor și când? Cei unsprezece ucenici mai de seamă fiind adunați împreună și ușile fiind încuiate, El a intrat și stând în mijlocul lor, a suflat asupralor și le-a zis: „Luați Duh Sfânt, căroara le iertați păcatele, iertate să fie, iar cărora le țineți, ținute să fie” [In 20, 22—23], și nu le poruncește nimic despre epitimii pentru că aveau să fie învățați de Duhul Sfânt. Deci precum s-a zis, Sfintii Apostoli au transmis prin succesiune această autoritate celor ce dețineau scaunele lor, dat fiind că nimeni dintre ceilalți nu îndrăznesc nici măcar să se gândească la așa ceva. Astfel ucenicii Domnului au pazit cu exactitate această autoritate. Dar, cum am spus, o dată cu trecerea timpului, cei vrednici s-au amestecat cu cei nevrednici și au fost acoperiți de mulțime, unul ambiționând să aibă înaintea altuia prezidarea [adunărilor bisericești] fățărnicind ipocrit virtutea. Căci de când cei ce dețineau scaunele Apostolilor s-au arătat trupești și iubitori de plăcere și de slavă și au înclinat spre erezii, harul dumnezeiesc i-a părăsit și această autoritate a fost luată de la ei. De aceea, lăsând ei și toate celelalte pe care trebuie să le aibă cei ce slujesc celor sfinte, li s-a cerut numai să fie ortodocși. Dar eu cred că nu erau nici măcar aceasta; căci ortodox e nu numai cel ce nu introduce dogme noi în Biserica lui Dumnezeu,ci și cei ce și-au agonisit o viață în acord cu cuvântul drept [al învățăturii]. Pe unul ca acesta patriarhii și mitropoliții din diverse timpuri fie l-au căutat dar nu l-au găsit, fie gasindu-l l-au preferat în locul lui pe cel nevrednic, cerându-i numai să expună în scris simbolul credinței și acceptând numai acest lucru: ca el să nu fie nici un zelos pentru bine, nici să se lupte cu cineva din pricina răului, pretinzând că așa se menține pacea în Biserică — lucru care însă e mai rău decât orice dușmănie și pricină de mare neașezare. Din această pricină deci, preoții s-au făcut netrebnici și au ajuns ca poporul, căci nefiind sare [a pământului], cum a zis Domnul [Mt 5, 13], ca să strângă și să rețină prin mustrări viața destrămată a altora, ci, mai mult, cunoscându-și și acoperindu-și unii altora patimile, au ajuns mai răi decât poporul, iar poporul mai rău decât ei. Dar unii din popor s-au arătat mai buni chiar decât mulți preoți, luminând în acea beznă lipsită de lumină ca niște cărbuni; căci dacă aceia ar fi luminat, potrivit cuvântului Domnului [Mt 5, 16] prin viața lor ca soarele, atunci acești cărbuni nu s-ar fi arătat scânteind, ci ar fi fost arătați negri de lumina mai limpede. Dar, fiindcă între oameni a mai rămas numai ținuta și haina preoției, darul Duhului a trecut la monahi ca la unii care au venit prin fapte la viața Apostolilor, și s-a făcut cunoscut prin semne. Dar și aici diavolul a lucrat cele ale sale, căci văzând că aceștia s-au arătat ca niște noi ucenici ai lui Hristos în lume și că străluceau prin viața și minunile lor, introducând între ei pe frații mincinoși, vasele lui, i-a amestecat cu aceștia și după puțin timp aceștia înmulțindu-de, așa cum vezi, și monahii au ajuns netrebnici și s-au facut cu totul nemonahi. Așadar,nici monahilor numai cu haina , nici celor hirotoniți și înscriși în tereapta preoției, nici celor cinstiți cu demnitatea arhieriei, adică a patriarhilor, mitropoliților și episcopilor nu li s-a dat de la Dummezeu pur și simplu așa și numai din pricina hirotoniei și a demnității ei și puterea de a ierta păcatele — să nu fie! —, ci li s-a îngăduit numai să slujească cele sfinte, și socot că multora din aceștia nici măcar aceasta — ca nu cumva, iarbă fiind, să fie arși! —, ci numai acelora care între preoți, arhierei și monahi se numără prin curăție împreună cu corurile ucenicilor lui Hristos. Deci de unde vor înțelege aceștia că sunt înscriși împreună cu cei de care s-a vorbit și de unde îi vor recunoaște cu exactitate pe aceștia cei care-i caută? După ceea ce a învățat Domnul zicând astfel: „Iar celor ce cred le vor urma aceste semne: în Numele Meu demoni vor izgoni, în limbi noi vor grăi” — ceea ce este învățătura de Dumnezeu insuflată și folositoare a Cuvântului —, „șerpi vor lua, și chiar băutură de moarte de vor bea, nu-i va vătăma” [Mc 16, 17—18]; și iarăși: „Oile Mele ascultă glasul Meu” [In 10, 27]; și iarăși: „După roadele lor îi veți cunoaște” [Mt 7, 16]. După care roade? După cele a căror mulțime o enumeră Pavel zicând: „Iar roada Duhului e iubirea, pacea, mărinimia, bunătatea, credința, blândețea, înfrânarea” [Ga 5, 22], și împreună cu ele: milostivirea, iubirea de frați, milostenia și cele ce urmează acestora; la care se adaugă: „Cuvântul înțelepciunii, cuvântul cunoașterii, darurile minunilor și celelate multe pe care le lucrează unul și același Duh împărțind fiecăruia dupa cum vrea El” [1 Co 12, 8—11]. Deci cei ce au ajuns la împărtășirea acestor harisme — fie a tuturor, fie în parte după cum le era de folos — s-au înscris în corul apostolilor, iar cei ce ajung așa și acum sunt înscriși tot acolo…Dar unii ca aceștia se recunosc nu numai după acestea, ci și din purtarea vieții lor. Caci exact așa îi vor recunoaște cei care-i caută și se vor recunoaște fiecare din ei pe sine însuși, dacă, după asemănarea Domnului Iisus Hristos…dacă au arătat ca și Acela, ascultare nefătarnică față de parinții și călauzitorii săi, încă și față de cei ce le poruncesc duhovnicește; dacă au iubit necinstirea, ocările, bârfelile și defăimarile și i-au primit pe cei care li le-au adus ca pe unii care le-au facut cel mai mare bine și s-au rugat din suflet cu lacrimi pentru ei; dacă au scuipat pe toată slava din lume și au socotit ca niște gunoaie desfătările din ea…Dacă fiecare din cei ziși se găsește pe sine însuși realizând toată virtutea pe care o auzim citindu-se în Sfintele Scripturi și a străbătut de asemenea toată făptuirea celor bune, a cunoscut în fiecare din acestea progresul, schimbarea, treapta și a fost luat spre înălțimea slavei dumnezeiești, atunci poate cineva să se cunoască pe sine însuși ca ajuns și părtaș al lui Dumnezeu și al harismelor Lui și va fi cunoscut așa și de cei ce văd bine, ba chiar și de cei cu vedere slabă…în această lumină au văzut Lumina cea neapropiată, pe Dumnezeu Însuși…

Pag.317

Sufletul fiecăruia e o drahmă pe care a pierdut-o nu Dumnezeu, ci fiecare din noi [Lc 15, 8] cufundându-se în întunericul păcatului. Hristos însă, Lumina cea adevărată, venind și întâlnindu-i pe cei ce-L caută cum știe numai El Însuși, le-a dăruit harul de a-L vedea pe El Însuși. Aceasta înseamnă a-ți găsi sufletul: a vedea pe Dumnezeu, a ajunge în Lumina Lui mai înalt decât toată creatura văzută, și a-L avea Păstor și Învățător pe Dumnezeu, de la care va cunoaște, dacă vrei, și puterea [autoritatea] de a dezlega și lega și, cunoscând-o exact, se va închina Celui ce i-a dat-o și o va comunica celor ce au nevoie de ea. Unora ca acestora știu, copile, că li se dă puterea [autoritatea] de a dezlega și lega de către Dumnezeu Tatăl și Domnul nostru Iisus Hristos prin Duhul Sfânt: celor ce sunt fii ai Lui prin înfiere, sfinți și robi ai Lui. Unui părinte ca acesta [lui Simeon Evlaviosul] i-am fost ucenic și eu; el n-avea hirotonia de la oameni, dar m-a înscris în ucenicie cu mâna sau cu Duhul lui Dumnezeu și mi-a poruncit mie, celui pus de mult în mișcare spre aceasta cu dorința tare de Duhul Sfânt, să primesc frumos hirotonia de la oameni după modelul urmat de obicei…Să căutăm deci mai bine cu osteneală astfel de bărbați, care sunt ucenici ai lui Hristos, și cu chinul inimii și lacrimi multe să-L rugăm zile întregi ca să dea jos vălul de pe ochii inimilor noastre ca să-i recunoască, în cazul în care se va găsi unul ca acesta în această generație rea și vicleană, pentru ca, găsindu-l, să primim prin el iertarea păcatelor noastre, supunându-se poruncilor și rânduielilor lui din tot sufletul, așa cum și acela ascultând cuvintele lui Hristos s-a făcut părtaș al harului și darurilor Lui și a primit de la El puterea [autoritatea] de a dezlega și lega păcatele aprins fiind de Duhul Sfânt, Căruia I se cuvine toată slava, cinstea și închinăciunea, împreună cu Tatăl și cu Fiul Său Unul-Născut în veci. Amin.

——————–

[Sfântul] Simeon Noul Teolog Viața și epoca Scrieri IV, edit. DEISIS-Sibiu 2006

Pag. 181

După acestea, așadar, stăpâne, mi-ai dat prin mijlocirile sfântului Tău nu numai iertarea multelor mele păcate, ci și toate cele bune zise mai înainte, sau, mai degrabă, mi Te-ai făcut Tu Însuți toate acestea [ 1 Co 15, 28]