„Să suferim de bunăvoie răul. Numai așa vei birui răul. Nu stingi focul cu foc, ci cu apă.”
„Hristos Se adresează și celui care lovește și celui lovit. Cel lovit nu se socotește lovit, dacă e pregătit să filozofeze așa – că nici nu va simți lovitura, pentru că se vede mai mult un luptător decît un om lovit -, iar cel care lovește, rușinat de purtarea celui lovit, nu mai dă a doua lovitură chiar dacă ar fi mai sălbatic ca o fiară, ci se va osîndi și pentru lovitura de mai înainte. Că nimic nu oprește de la rău pe cel ce face răul atît de mult cît îl oprește cel care suferă în tăcere răul ce i se face; nu-l face numai să nu-și prelungească mai mult răul, ci-l face să se și căiască de faptele sale și să se depărteze, admirându-i bunătatea.”
„Hristos n-a poruncit numai să iubeşti pe duşmani, ci să te şi rogi pentru ei. Ai văzut pe cîte trepte ne-a urcat şi că ne-a dus pe culmea virtuţii? Uită-te, numărînd treptele de jos în sus!
Prima treaptă: să nu începi să faci rău;
a doua: după ce răul a fost săvîrşit, să nu răsplăteşti răul cu rău;
a treia: să nu faci celui ce te-a supărat ceea ce ai suferit tu, ci să fii liniştit;
a patra: lasă să ţi se facă rău;
a cincea: lasă să ţi se facă mai mult rău decît vrea cel ce-ţi face rău;
a şasea: nu urî pe cel ce ţi-a făcut asta;
a şaptea: iubeş-te-l;
a opta: fă-i chiar bine;
a noua: roagă-te lui Dumnezeu pentru el.”
„Apoi arată în ce constă asemănarea, zicînd: „Care răsare soarele Lui peste cei răi şi peste cei buni şi plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi”. „Că şi Dumnezeu, ne spune Hristos, nu numai că nu urăşte, dar face şi bine celor care-L ocărăsc. Te face asemenea cu Dumnezeu, deşi nu este vreo egalitate între tine şi El, nu numai din pricina covîrşitoarei Lui bunătăţi, ci şi din pricina nespusei Lui vrednicii. Tu eşti dispreţuit de un om ca şi tine; Dumnezeu este dispreţuit de un rob, căruia i-a făcut nenumărate binefaceri; tu, cînd te rogi pentru duşmanul tău, nu dai decît cuvinte; Dumnezeu dă duşmanilor Lui lucruri foarte mari şi minunate: le dă tuturora soare şi ploaie la vreme; şi totuşi te face asemenea cu El, atît cît este cu putinţa unui om”.”
„Nu urî, deci, pe cel ce-ţi face rău, cînd el e pricinuitorul unor bunătăţi ca acestea şi te urcă la o atît de mare cinste! Nu blestema pe cel ce te prigoneşte! Altfel suferi şi prigoana şi eşti lipsit şi de rod; suferi şi paguba şi pierzi şi răsplata!”
„Că după cum este mai mult să fii pălmuit decît să fii blînd, să-ţi dai şi cămaşa odată cu haina decît să fii milostiv, să fii nedreptăţit decît să fii drept, să urmezi pe cel ce te loveşte şi te sileşte decît să fii făcător de pace, tot aşa este mai bine să binecuvintezi pe cei ce te prigonesc decît să fii prigonit.”
„Ați auzit că s-a zis: Ochi pentru ochi și dinte pentru dinte; iar Eu vă zic vouă: Nu vă împotriviți celui rău! Ci celui ce te va lovi pe obrazul drept, întoarce-i lui și pe celălalt. Și celui ce vrea să se judece cu tine și să-ți ia haina, lasă-i lui și cămașa!” (Matei 5, 38-40)
Vezi că Hristos nu s-a gîndit la ochi mai înainte cînd a poruncit să scoatem ochiul care ne smintește, ci la cel care ne vatămă cu prietenia lui și ne aruncă în prăpastia pierzării? Cum ar fi putut porunci să ne scoatem ochii, cînd El, prin cuvintele acestea, spune tocmai contrariul, neîngăduind să scoți ochiul nici chiar aceluia care-ți scoate ție ochiul? Dacă cineva ar învinui legea veche că dă o astfel de poruncă, pentru a-ți face dreptate, îi voi răspunde așa: După părerea mea, un om, care aduce o astfel de învinuire legii vechi, nu cunoaște înțelepciunea ce se cuvenea să o aibă un legiuitor, nu cunoaște ce putere au împrejurările de timp în darea unei legi și nici cîștigul de a da legi pe măsura priceperii acelora ce le sunt date legile. Dacă acest om s-ar fi gîndit cine erau cei care aveau să primească această lege, dacă s-ar fi gîndit la puterea lor de judecată și la timpul cînd au primit această legiuire, atunci ar fi lăudat nespus înțelepciunea Legiuitorului: ar fi văzut că unul și același este și legiuitorul Legii Vechi și Legiuitorul Legii Noi și și-ar fi dat seama că amîndouă legiuirile sînt foarte folositoare și au fost date la timpul potrivit, prin amîndouă întreaga lume a fost înfreptată.
De altfel legea veche a dat porunca aceasta, nu ca să ne scoatem ochii unii altora, ci ca să ne stăpînim mîinile. Că frica de a nu ni se scoate ochii ne oprește de a scoate și noi ochii altora. Și astfel Legiuitorul strecoară pe nesimțite în suflet multă filozofie prin aceea că poruncește celui ce suferă răul să răsplătească răul cu rău, deși ar merita mai mare pedeapsă cel care începe răul; că așa cere ideea de dreptate. Dar pentru că Legiuitorul vrea să amestece iubirea de oameni cu dreptatea, osîndește pe cel care a păcătuit mai mult cu o pedeapsă mai mică decât merită, învățând pe oameni să arate multă blîndețe chiar când suferă răul.
După ce Domnul a rostit toate cuvintele Legii Vechi, a arătat iarăși că nu fratele nostru este cel ce ne face rău, ci diavolul. De aceea a și adăugat: „Dar Eu zic vouă: Nu vă împotriviți celui rău”. N-a spus: „Nu te împotrivi fratelui”, ci: „Celui rău”, arătând că se îndrăznesc acestea la îndemnul diavolului. Iar pentru că vina a fost pusă în sarcina diavolului, Domnul slăbește și taie mult din mânia ce o purtăm fratelui, care ne-a făcut răul.
– Ce? Nu trebuie să ne împotrivim celui rău? Aș putea fi întrebat.
Trebuie, dar nu așa, ci cum a poruncit Hristos: Să suferim de bunăvoie răul. Numai așa vei birui răul. Nu stingi focul cu foc, ci cu apă. Dar ca să afli că și în Legea Veche cel ce suferă răul biruie și că el este cel încununat, cercetează istoria Vechiului Testament și vei vedea că acela ajunge în fruntea celorlalți. Cel care a început răul este socotit că a scos doi ochi: și ochiul aproapelui lui și pe al lui. De aceea pe bună dreptate este urât și învinuit de toți. Dimpotrivă cel căruia pe nedrept i s-a scos ochiul este socotit nevinovat, chiar dacă plătește cu aceeași măsură. De aceea mulți îl compătimesc, pentru că îl socotesc nevinovat chiar după săvârșirea acestei fapte rele. Nenorocirea este aceeași și pentru unul, și pentru altul; dar slava nu mai e aceeași nici la Dumnezeu, nici la oameni. De aceea nici nenorocirile lor nu sunt la fel.
Mai înainte Domnul spusese: „Cel care se mânie pe fratele lui în zadar și-l face nebun, vinovat va fi gheenei focului” (Matei 5, 22). Acum Hristos cere mai multă filozofie; nu poruncește numai ca cel nedreptățit să stea liniștit, ci să-i dea celuilalt prilejul să facă și mai mare rău, întinzându-i și celălalt obraz. Hristos spune aceasta nu pentru a legiui că trebuie să întoarcem obrazul când suntem loviți peste obraz, ci pentru a ne învăța că trebuie să suferim răul în toate celelalte împrejurări din viață.
După cum atunci cînd Domnul a spus: „Cel ce spune fratelui său nebun, va fi vinovat gheenei”, n-a vorbit numai de această insultă, ci de orice fel de insultă, tot astfel și aici n-a legiuit să suferim cu curaj numai pălmuirile, ci să nu ne tulburăm orice rău ar suferi. Pentru aceasta dincolo a dat ca pildă cea mai grea insultă, iar aici lovirea peste obraz, care pare cea mai insultătoare lovire. Prin porunca aceasta Hristos Se adresează și celui care lovește și celui lovit. Cel lovit nu se socotește lovit, dacă e pregătit să filozofeze așa – că nici nu va simți lovitura, pentru că se vede mai mult un luptător decît un om lovit -, iar cel care lovește, rușinat de purtarea celui lovit, nu mai dă a doua lovitură chiar dacă ar fi mai sălbatic ca o fiară, ci se va osîndi și pentru lovitura de mai înainte. Că nimic nu oprește de la rău pe cel ce face răul atît de mult cît îl oprește cel care suferă în tăcere răul ce i se face; nu-l face numai să nu-și prelungească mai mult răul, ci-l face să se și căiască de faptele sale și să se depărteze, admirându-i bunătatea. Îl face prieten; în loc de dușman și vrăjmaș îl face rob, nu numai prieten. Dacă, însă, răzbună răul ce i s-a făcut, se întîmplă tocmai contrariul; amîndoi se fac de rușine, se fac mai răi, aprind mai mult mînia; adeseori se ajunge chiar la crimă dacă răul merge mai departe. De aceea Hristos a poruncit nu numai să nu te mînii de te pălmuiește cineva, ci chiar să-i dai prilejul să-și sature pofta de a te lovi, ca să nu-l faci să creadă că ai suferit prima lovitură, pentru că nu ai putut altfel. Așa mai degrabă vei putea da nerușinatului acela o lovitură de moarte decît dacă l-ai lovi cu palma; și vei face, dintr-un om pornit pe ceartă și bătaie, un om blînd și potolit.
[…]
„Aţi auzit că s-a zis: Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe duşmanul tău. Iar Eu vă zic vouă: Iubiţi pe duşmanii voştri şi rugaţi-vă pentru cei ce vă supără; binecuvîntaţi pe cei ce vă blestemă; faceţi bine celor ce vă urăsc, ca să fiţi asemenea Tatălui vostru Celui din ceruri, Care răsare soarele Lui şi peste cei răi şi peste cei buni şi plouă şi peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Matei 5, 43-45).
Iată că a pus cea mai de preţ cunună a virtuţilor! Pricina pentru care Hristos ne-a învăţat nu numai să suferim cînd sîntem loviţi peste obraz, dar să-i întindem şi obrazul cel drept, nici numai să-i dăm şi cămaşa celui ce vrea să ne ia haina, ci să şi mergem două mile cu cel ce ne sileşte să mergem una, a fost ca noi să primim cu toată uşurinţa porunca aceasta de acum, care e cu mult mai mare decît celelalte.
– Dar ce are mai mult această poruncă decît celelalte? m-ar întreba cineva. Că acela care le împlineşte pe acelea nu are duşmani!
– Porunca aceasta are ceva mai mult decît celelalte, că Hristos n-a spus: „Nu-l urî pe duşman!”, ci: „Iubeşte-l”; n-a spus: „Nu-i face rău!”, ci: „Fă-i bine!”.
Iar dacă ai cerceta cu de-amănuntul porunca aceasta, vei vedea că are un adaos care o ridică cu mult deasupra celorlalte: că Hristos n-a poruncit numai să iubeşti pe duşmani, ci să te şi rogi pentru ei. Ai văzut pe cîte trepte ne-a urcat şi că ne-a dus pe culmea virtuţii? Uită-te, numă-rînd treptele de jos în sus! Prima treaptă: să nu începi să faci rău; a doua: după ce răul a fost săvîrşit, să nu răsplăteşti răul cu rău; a treia: să nu faci celui ce te-a supărat ceea ce ai suferit tu, ci să fii liniştit; a patra: lasă să ţi se facă rău; a cincea: lasă să ţi se facă mai mult rău decît vrea cel ce-ţi face rău; a şasea: nu urî pe cel ce ţi-a făcut asta; a şaptea: iubeş-te-l; a opta: fă-i chiar bine; a noua: roagă-te lui Dumnezeu pentru el.
Ai văzut ce înaltă filozofie? De aceea are şi răsplată strălucită! Pentru că porunca aceasta este mare şi are nevoie de un suflet tînăr şi de multă străduinţă, de aceea îi pune şi o atît de strălucită răsplată, cum n-a pus nici unei alte porunci de mai înainte. Aici nu mai pomeneşte de pămînt, ca acelora blînzi, nici de mîngîiere, nici de milă, ca acelora ce plîng şi celor milostivi, nici de împărăţia cerurilor, ci de ceva mai măreţ decît toate acestea: de asemănarea cu Dumnezeu, atît cît este cu putinţă omului, că zice: „Ca să fiţi asemenea Tatălui vostru Celui din ceruri”.
Observă, te rog, că nici acum, nici mai înainte Hristos nu L-a numit pe Dumnezeu Tatăl Său, ci, atunci cînd a vorbit de jurămînt, L-a numit Dumnezeu şi mare împărat (Matei 5, 34-35), iar aici: Tatăl lor. Face asta, pentru că vrea să vorbească la timp potrivit de Dumnezeu ca Tată al Său.
Apoi arată în ce constă asemănarea, zicînd: „Care răsare soarele Lui peste cei răi şi peste cei buni şi plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi”. „Că şi Dumnezeu, ne spune Hristos, nu numai că nu urăşte, dar face şi bine celor care-L ocărăsc. Te face asemenea cu Dumnezeu, deşi nu este vreo egalitate între tine şi El, nu numai din pricina covîrşitoarei Lui bunătăţi, ci şi din pricina nespusei Lui vrednicii. Tu eşti dispreţuit de un om ca şi tine; Dumnezeu este dispreţuit de un rob, căruia i-a făcut nenumărate binefaceri; tu, cînd te rogi pentru duşmanul tău, nu dai decît cuvinte; Dumnezeu dă duşmanilor Lui lucruri foarte mari şi minunate: le dă tuturora soare şi ploaie la vreme; şi totuşi te face asemenea cu El, atît cît este cu putinţa unui om”.
Nu urî, deci, pe cel ce-ţi face rău, cînd el e pricinuitorul unor bunătăţi ca acestea şi te urcă la o atît de mare cinste! Nu blestema pe cel ce te prigoneşte! Altfel suferi şi prigoana şi eşti lipsit şi de rod; suferi şi paguba şi pierzi şi răsplata! Dar ar fi cea mai mare prostie să rabzi ce-i mai greu şi să nu înduri ce-i mai uşor!
– Dar cum poate fi cu putinţă asta? aş putea fi întrebat.
– Mă mai întrebi încă şi te mai îndoieşti cum e cu putinţă să ierţi pe duşmanii tăi cînd vezi că pentru tine Dumnezeu S-a făcut om, S-a înjosit atît de mult şi a pătimit atîtea? Nu-L auzi spunînd pe cruce: „Iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!”? (Luca 23, 34) Nu-l auzi pe Pavel spunînd: „Cel Care S-a suit şi sade în dreapta lui Dumnezeu şi Se roagă pentru noi”? (Rom. 8, 34) Nu vezi că, după răstignire şi înălţare, a trimis pe apostolii Săi la iudeii care L-au omorît, spre a le aduce mii de bunătăţi, deşi apostolii aveau să sufere nenumărate rele de la ei? Ți-a făcut duşmanul tău un mare rău? Ce suferinţă e aceasta faţă de suferinţa Stăpînului tău, Care a fost legat, biciuit, pălmuit, scuipat de slugi, dat morţii, şi morţii celei mai ruşinoase din toate morţile, după ce făcuse iudeilor nenumărate binefaceri? Atunci mai cu seamă fă bine duşmanului tău cînd ţi-a făcut mai mare rău, ca să-ţi împleteşti mai strălucitoare cunună, scăpîndu-1 pe fratele tău de cea mai cumplită boală!
[…]
În sfîrşit aduce şi cununa strălucitoare a acestor porunci, zicînd: „Rugaţi-vă pentru duşmanii voştri” (Matei 5, 44). Ne urcă pe cea mai înaltă culme a filozofiei! Că după cum este mai mult să fii pălmuit decît să fii blînd, să-ţi dai şi cămaşa odată cu haina decît să fii milostiv, să fii nedreptăţit decît să fii drept, să urmezi pe cel ce te loveşte şi te sileşte decît să fii făcător de pace, tot aşa este mai bine să binecuvintezi pe cei ce te prigonesc decît să fii prigonit. Vezi că Domnul ne urcă încetul cu încetul pînă la bolţile cerului?
De ce am fi vrednici, oare, noi, care am primit porunca să fim asemenea lui Dumnezeu, cînd nu sîntem egali nici vameşilor? Că vameşii, păcătoşii şi păgînii iubesc pe cei ce-i iubesc; cînd nu facem nici aceasta – că n-o facem odată ce pizmuim bunul nume al fraţilor noştri! – ce pedeapsă nu vom suferi stînd mai jos decît păgînii, deşi ni s-a poruncit să depăşim pe cărturari? Spune-mi, cum vom vedea împărăţia cerurilor, cum vom păşi pragurile acelea sfinte, cînd nu sîntem mai buni nici decît vameşii?
din: Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia XVIII, I, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 23, pp. 232-243
1 Trackback / Pingback