Vă prezentăm două atitudini în vreme de erezie și de prigoană, de la părintele Iustin Pârvu și Cuviosul Serafim Rose.
– Şi dacă va fi prigoană cum să rezistăm, părinte?
– Păi rezistăm, uite aşa. Ai văzut cum mai sunt nişte trăistari din ăştia aşa pe ici pe acolo? Să fii fericită dacă ai să ajungi aşa, şi să te mântuieşti. Sau o să-ţi laşi serviciul de director şi de mare, mă rog, ştiu eu ce, şi să iei un colţ de ogor acolo, să lucrezi aşa la milimetru, să scoţi de acolo şi sfecla şi porumbul şi fasolea şi să trăieşti într-un bordeiaş, unde să faci acolo rânduiala ta, mergi duminică la o biserică, s-ar putea să mergi la cine ştie al câtelea sat, ca să găseşti o biserică sau un preot care mai face o liturghie curată. Şi o să vină vremea când o să te prigonească chiar ai tăi. „Mă, tu eşti nebun, nu vezi că tot satul merge aşa, şi tu acum ce ai, îi fi tu mai sfânt decât celălalt?” Şi atuncea ai tăi din casă, că aşa spune Mântuitorul, când vor fi vremurile acestea când vă vor da în judecăţi, vă vor da celor mari, vă vor judeca: copii, părinţi, tată, mamă, fii, fiică. Şi lucrurile acestea trebuie şi ele să se împlinească, trebuie să le împlinească cineva. Creştinismul nostru a mers aşa, cam într-o permanentă persecuţie, aşa a fost.
– Dumnezeu te întăreşte numai să vrei oleacă să te ţii, că Dumnezeu te întăreşte. Fiii lui Brâncoveanu au mers unul câte unul, ia aşa până la cel mai mititel…. Şi câţi alţii în istoria asta a vieţii nu au mai fost!…în toate temniţele.
Şi eu, slavă Domnului, am fost într-o marginalizare permanentă, până astăzi. Nu-mi pasă mie de ei …ei cu ale lor, eu cu ale mele. Că zice, mă ocup de nu ştiu ce mentalitate, tulbur lucrurile normale, …dar ei cu-a lor, eu cu-a mele, fiecare cum poate. Şi slavă Domnului, mă chinui aşa cu bătrâneţile mele. Şi pot spune orice despre mine. Eu mă gândesc la Domnul care a zis – nu vă gândiţi ce veţi răspunde celor mai mari că Duhul lui Dumnezeu vă va da cuvânt. Aşa e şi aicea, noi suntem cu harul lui Hristos care ne întăreşte. Păi, ce, mergeau uriaşi în faţa lui Diocleţian? Nişte prăpădiţi de creştini îi întorceau în cuvânt, de nu le putea sta nimeni împotrivă. „Îi fi tu împărat, dar eu am pe împăratul Hristos, care-i şi peste tine“. Şi până la urmă îl convingeau şi pe el.
– Dar dacă noi nu avem credinţa lor, ce facem?
– Ţi-o dă Dumnezeu. Să ne-o întărim.
– Dar ce să facem să ne întărim credinţa?
– Pune mâna pe Biblie, ia vieţile sfinţilor model. Prin cei slabi, măi, se dovedeşte puterea harului lui Dumnezeu, nu prin cei tari. Aşa că stai liniştită, nu te teme. Creştinul n-are de ce să se teamă, dacă are pe Mântuitorul Hristos lângă el, Stăpân şi Împărat şi mergi cu El înainte şi nu vă temeţi de ce vă vor spune vouă, nu vă temeţi deloc. Al Domnului este pământul şi stăpânirea lui. Şi noi suntem creştini, a noastră-i toată împărăţia şi asta de pe pământ şi cealaltă. Cu asta ne pregătim pentru cealaltă. Cum spune psalmistul: „Domnul mă paşte şi nimic nu-mi va lipsi”. Dacă El mă paşte, ce mă mai tem eu că n-o să am de mâncare mâine? Dă Dumnezeu la fiecare.
– Oricum, vin foarte multe ştiri tulburătoare peste noi…
– Intenţia lor este ca să slăbească tăria noastră, să ne pună la îndoială, şi în felul acesta ne prăbuşim. În fine, trebuie să ne pregătim de orice, că e omul Bisericii, că e în afara Bisericii, noi cu noi trebuie să fim într-o unitate cât se poate mai apropiată, să ne ţinem aşa cât mai aproape unul de altul, să putem rezista aşa mai uşor. Să nu ne dispersăm, să nu ne lepădăm, să nu trădăm, …să nu ne batjocorim, într-un cuvânt. Să putem înfrunta primejdia cu o oarecare seninătate. Când vezi că-i băga la îngheţ pe cei patruzeci mucenici! Nu-ţi poţi imagina cum să stai acolo şi să vezi, cum te prinde frigul, cum te cuprinde ca nişte menghini, aşa, din toate părţile. Vezi, din 40 a ieşit unul totuşi! S-a lăsat ispitit şi a căzut. I-a luat coroana altul care i-a luat locul.
– Aţi spus că şi casnicii noştri pot fi duşmani, spre mântuirea noastră. Cum trebuie să procedăm, să-i aducem pe calea cea bună sau să ne îndepărtăm de ei?
– Să-i aducem pe calea cea bună, prin rugăciuni, prin tot efortul nostru, să-i dobândim pentru că nu ei sunt cei care devin vrăjmaşii noştri, ci diavolii din ei care-i stăpânesc. Noi suntem datori să-i scoatem, să desatanizăm duhul acesta, să-l transformăm din demonul care este în înger; să transformăm omul din rău cum e în bun”.
Extras din convorbirile cu parintele Justin Parvu publicate in numărul, 2/2008 al revistei ATITUDINI
Din scrisorile nepublicate ale pr Serafim Rose
Scrisoarea 254 – fragment
254. Mai 19/Iunie 1, 1978 Sf. Cornelie din KomelDragă părinte Chrysostomos, În adevăr, Hristos a înviat![…] Simțim că semnele timpurilor indică din ce în ce mai mult către existența de „catacomba”, indiferent de forma pe care o poate lua, și cu cât ne putem pregăti mai mult pentru ea acum cu atât mai bine. Cred că nu trebuie să ezitați să slujiti duminica în clădirea proprie, chiar temporar sau neterminată; probabil ar fi de folos celor care participă la luptele voastre în stabilirea dumneavoastră.Probabil că veți trece prin multe încercări și dificultăți în noua dvs. locație, invidia diavolului fiind ceea ce este. Fie ca Hristos Dumnezeul nostru să vă întărească pentru a le purta cu curaj. Fiecare asemenea mănăstire sau comunitate o privim ca parte a viitoarei „rețele” de catacombe a luptătorilor pentru adevărata Ortodoxie; probabil în acele vremuri (dacă vor fi într-adevăr atât de critice asa cum arăta de aici), întrebarea „jurisdicțională” se va retrage în fundal.Letter 254
Scrisoarea 207 – fragment
207. Ian. 21/Feb. 3, 1976 Sf. Maxim MarturisitorulDraga Dr. Kalomiros,[…] Cel mai important lucru și cel mai mare pericol pentru Ortodoxia noastră se întâmplă pe un alt nivel – în pierderea vieții ortodoxe conștiente. Alexey Young, ne-a dat să citim cele două scrisori despre o comunitate ortodoxă ca mijloc sau ajutor pentru a păstra această viață ortodoxă conștientă. Le-am găsit foarte interesante. Noi înșine am gândit mult la această chestiune, iar noul numar a The Orthodox Word are câteva dintre ideile noastre despre acest lucru (în articolul despre Arhiepiscopul Andrei). Dar nu este posibil să te exprimi pe deplin pe această temă in scris, deoarece poporul ortodox este pur și simplu prea imatur – ideea unei „comunități ortodoxe” este foarte atractivă, dar aproape nimeni nu este conștient sau pregătit pentru dificultățile și jertfele implicate în aducerea ei în practică, iar rezultatul este doar experimente fără speranță și dezamăgire.Comunitatea monahală este încă posibilă chiar și în zilele noastre, dar – după cum ne-a arătat-o în mod clar experiența – este foarte dificilă și necesită menținerea unor lupte constante. „Dar o comunitate laică este mult mai dificil de intemeiat și păstrat, pentru că laicii nu au principiul supunerii față de un bătrân, care împiedica argumentele și luptele, iar familia este unitatea naturală pentru laici și un grup de familii nu pot fi niciodată la fel de apropiate ca o „familie” monahală sub (ascultarea-n.trad) unui bătrân.Totuși, dacă cineva învață să fie realist și nu se așteaptă de la o comunitate laică la fel de mult ca o comunitate monahală, aceasta este o posibilitate pentru zilele noastre – și de fapt una foarte importantă. Viața într-o parohie ortodoxă obișnuită astăzi, în atmosfera anormală a orașelor mari și înconjurată de tentații nemaiauzite – nu este normala pentru Ortodoxie. Știm un preot foarte zelos în New Jersey, cu o turmă foarte mare și mulți tineri. Dar el ne spune că luptă cu o luptă pierzătoare. El are tinerii la școala bisericii câteva ore, duminică și probabil sâmbătă noaptea, și o oră sau două de școală bisericească sâmbătă – iar restul săptămânii sunt supuși influențelor contrare ale școlilor publice , televiziunea etc. Dorința de a avea o atmosferă în care Biserica poate avea mai multă parte în viață și mai multă influență asupra copiilor – este o dorință ortodoxă foarte naturală și nu ceva „ciudat” sau un semn de „inselare”, așa cum mulți par a gandi.Principiile spirituale de bază ale unei astfel de comunități am încercat să o prezentăm în articolul nostru despre Arhiepiscopul Andrei. Cel mai aparent semn exterior al acestei comunități sunt slujbele (chiar dacă numai foarte puține dintre ele), fie cu sau fără preot, dar zilnic, acesta fiind punctul în jurul căruia se învârte totul. Și în condițiile actuale trebuie să existe un efort conștient de a scăpa de implicarea în lume – așadar, orașele mici in locul orașelor mari, libertatea (cât mai mult posibil) fata de televiziune, ziare, telefon etc. Și mai mult: trebuie să existe o îndepărtare de la duhul lumesc din Biserica în sine, aceasta înseamnă a scăpa chiar și din viața obișnuită a parohiei, dacă este posibil, pentru că aceasta a devenit astăzi foarte lumească.[…] În noi înșine avem un sentiment, bazat pe nimic precis definit inca, că cea mai bună speranță pentru păstrarea adevăratei ortodoxie în anii următori va fi aceea a unor mici adunări de credincioși, cât mai mult posibil „în același cuget”. Istoria secolului al XX-lea ne-a arătat deja că nu ne putem aștepta prea mult de la „organizatia bisericeasca”; acolo, chiar în afară de erezii, spiritul lumii a devenit foarte puternic. Arhiepiscopul Averchie și propriul nostru episcop Nektary ne-au avertizat să ne pregătim pentru perioadele de catacombă ce urmeaza, când harul lui Dumnezeu poate fi chiar luat de la „organizația bisericească” și vor rămâne numai grupuri izolate de credincioși. Rusia sovietică ne dă deja un exemplu de ceea ce ne putem aștepta – numai mai rău, căci vremurile nu se îmbunătățesc.[…] Viitorul, evident, este foarte întunecat. Noi înșine nu știm de la un an la altul dacă vom avea un alt an de activitate de imprimare sau nu. Ne rugăm ca Dumnezeu să ne dea cel puțin câțiva ani, chiar doar să tipărim acele materiale patristice care ne vor ajuta pe noi și pe alții să supraviețuiască în zilele întunecate ce urmează. În America, acesta este anul „bicentennial” – și îl simțim în special ca fiind întunecat și amenințător. Fiecare națiune are îngerul păzitor – astfel, fiecare festival păgân sau masonic trebuie să aibă demonul său special! Noi, în America, suntem recunoscători pentru libertatea noastră, dar cunoaștem originile masonice întunecate ale ideologiei noastre americane și tremurăm pentru viitor când sensul simbolurilor oculte ale guvernului nostru (vizibile în moneda noastră, de exemplu – piramida neterminată, ochiul atot-vazator, numarul 13 peste tot, „novus ordo seclorum”) vor incepe sa fie indeplinite. Chiar și fără o lovitură comunistă, viitorul nostru este întunecat; „Democrația”, la urma urmei, a pregătit doar calea pentru comunism, și din punct de vedere spiritual vin din aceeași sursă și se pregătesc pentru același viitor.În ceea ce privește broșura Arhimandritului Constantin – „Ortodoxia sau Heterodoxia înaintea Feței Antihristului” – este exprimată într-un limbaj atât de dificil, în stil germanic, încât este ușor de văzut că ar putea fi greșit înțeleasa. Îl cunoaștem bine (a adormit, apropo, pe 13/26 noiembrie, la vârsta de 88 de ani) și prin urmare nu suntem înșelati de niște fraze care aparent vă tulbură prietenul. Gândul său nu este deloc „ecumenic”, ci mai degrabă speculativ abstract. Ideea lui de bază aici este, cred eu, aceasta: adevărații creștini ortodocși au o simpatie naturală pentru tradiționaliștii romano-catolici și protestanți fundamentaliști care, chiar și în mod eronat, stau cel puțin împotriva timpurilor în credincioșia lor față de adevărul pe care îl au; probabil, în perioada apropiată a Antihristului, această credincioșie ii va apropia într-un fel de adevărul deplin, Ortodoxia; de aceea ar trebui să ne sporim munca misionară pentru ca ei să devină ortodocși. Pr. Constantin, ca întotdeauna, își trece sub tacere poziția, presupunând că cititorul îi cunoaște filosofia de bază, care este fără echivoc anti-ecumenista.Experiența noastră proprie ne face să credem că doar într-un număr foarte mic de cazuri tradiționaliști papiști sau protestanții fundamentalisti vin la Ortodoxie; cei mai mulți rămân „credincioși” denominațiunii lor și se scufunda împreună cu nava! Sub conducerea comunistă se pare că nu este diferit și, din punct de vedere omenesc, vedem puține speranțe chiar și într-o Rusie eliberata – dar cu Dumnezeu totul este posibil.Letter 207
Be the first to comment