Din “Viața și opera părintelui Serafim Rose”, de Damascene Christensen, traducere din limba engleză de Grația Lungu Constantinescu, Apologeticum, 2005, pp.375-377:
În spatele cortinii de fier, opoziţia faţă de creştinism era evidentă: oamenilor li s-a impus materialismul ca ideologie. În apus, vrăjmaşul era mult mai subtil: materialismul permitea toate aspectele vieţii, inclusiv religia şi a fost acceptat inconştient, fiind astfel cu mult mai greu de biruit. Părintele Serafim credea că, aflând cum luptau împotriva vrăjmaşilor făţişi ai credinţei lor, fraţii lor de credinţă din ţările comuniste, creştinii ortodocşi din lumea liberă ar putea prinde curaj să-şi ducă lupta împotriva deşertăciunii lumeşti şi să rabde când vor veni şi în apus persecuţii mai violente. El era convis că noii mucenici ruşi, al căror număr depăşea cu mult numărul mucenicilor creştinsimului timpuriu, cuprindea fenomenul cel mai important al sec. XX; el a simţit că povestea lor trebuia spusă. „După cum văd eu”, scria el într-o scrisoare din 1970, „sunt două daruri mari pe care Dumnezeu le-a dat astăzi oamenilor: în lumea sovietică, darul greu al suferinţei, care prin harul lui Dumnezeu va însemna probabil mântuirea Rusiei; şi în lumea liberă, darul libertăţii – să vorbeşti şi să vezi adevărul şi să spui ce se întâmplă. Cât de puţin este folosit acest dar printre noi – şi cât de curând, poate, va fi luat de la noi. Câtă vreme este lumină, noi trebuie să vorbim.”
În 1965, părinţii publicaseră material despre Biserica Rusă în suferinţă, cu informaţii despre noii mucenici ai Rusiei şi apeluri de la credincioşi persecutaţi. În 1968, ei închinaseră un număr întreg al Cuvântului ortodox ţarului mucenic Nicolae, incluzând un articol despre el, scris de către Părintele Serafim. Totuşi, în 1970, revista a început să se umple efectiv cu Vieţile noilor mucenici. Aceasta a continuat până după adormirea Părintelui Serafim întru Domnul; vreme de câţiva ani nu exista nici un număr fără o asemenea Viaţă.
Mărturia mucenicului, spunea Părintele Serafim, „este cel mai mare dar pe care îl are de oferit Rusia ortodoxă apusului.” În opinia multora, era cel mai important material pe care l-a publicat vreodată frăţia Sf. Gherman. Părintele Serafim şi-a exprimat dorinţa ca, dezvăluind experienţa unei vieţi intense întru Hristos în mijlocul celor mai înspăimântătoare şi inumane condiţii, acest material ar „sluji pentru a ne deştepta din somnul nostru al mulţumiriii de sine şi mult prea adesea pretins (sau cel puţin neverificat) creştinism!”
În alcătuirea Vieţilor, părinţii au folosit informaţii de la oameni care avuseseră o legătură directă cu noii mucenici: oameni cum ar fî Elena Lopeşanskaia, o fiică duhovnicească a Arhiepiscopului Leontie de Chile care a slujit ca secretară a noului mucenic Episcopul Damaschin; cei mai înainte pomeniţi Alexei şi Zinaida Makuşinski, care trăiau în Sacramento şi îl cunoscuseră pe Sf. Ioan de Kronstadt şi fuseseră fii duhovniceşti ai noului mucenic Părintele Işmael şi ai fratelui său Părintele Mihail; Părintele Nicolae Masich, preot din San Francisco care fusese întemniţat în lagărele de concentrare sovietice şi lăsase relatări despre mucenicii Iosif Tăcutul şi Grigorie purtătorul de Cruce; Ivan şi Helen Kontzevici, care păstraseră informaţii de mare preţ despre mucenicii Nicolae Zagorovski şi Stareţa Sofia de Kiev; şi mai presus de toţi, I. M. Andreev, profesorul din Jordanville al Părintelui Gherman, un om de mare sensibilitate care a scris din experienţă personală istoria timpurie a Bisericii Ruse persecutate şi a înregistrat biografii de neuitat ale mărturisitorilor Maica Măria, Episcopul Maxim, Alexander Jacobson şi Maicile din Mănăstirea Shamordino. …
La un loc, au fost aproape optzeci de persoane de la care părinţii au primit mărturii primare. Dintre acestea, 75 s-au cunoscut personal cu părinţii. Aproape toţi erau cam în vârstă pe vremea aceea şi de atunci aproape toţi au murit. Dacă părinţii nu ar fi scris şi nu ar fi publicat vorbele lor, vieţile multor mucenici pe care îi cunoscuseră ar fi fost prăpădite pentru istorie.
ÎNCERCÂND să insufle în fraţii de mănăstire un interes personal şi iubire pentru noii mucenici, Părintele Gherman îi întreba din când în când, pe când stăteau în jurul mesei din trapeză noaptea, care era duhovnicul rus preferat al lor. Cel pe care îl alegeau era de atunci încolo „mucenicul lor”, cel a cărui Viaţă era de aşteptat să o cunoască în profunzime şi la suprafaţă şi faţă de care se apropiau mai ales în rugăciune. Unii fraţi îl alegeau pe Preotul Mucenic Ilie, care, pe când ura bun rămas cinstitei sale soţii, când l-a vizitat în gulag, spusese: „Ştii, acum am venit să ard intens de iubire pentru Hristos. Am venit aici să înţeleg că nu există în fond nimic mai bun, nimic mai minunat decât El. Aş muri pentru El!” Alţi fraţi îl alegeau pe Grigorie purtătorul de Cruce, care a anticipat cu bucurie că va fi scos din lagăr şi lăsat pierdut fără cale, acolo, pentru a fi întărit de Dumnezeu şi pentru a primi cununa muceniciei. Totuşi, Părintele Serafim îl alegea mereu pe Episcopul Damaschin, a cărui Viaţă o tradusese dintr-un text rusesc de Elena Lopeşanskaia. Părintele Gherman a priceput motivul pentru această alegere: ca şi Părintele Serafim, Episcopul Damaschin era ceea ce s-ar putea numi un „filosof duhovnicesc”, unul care a căutat să vadă istoria modernă şi vremurile sale dintr- o perspectivă mistică, patristică. într-un capitol următor, vom pătrunde în învăţătura Episcopului Damaschin despre ceea ce trebuie să ne înveţe „experimentul” sovietic despre condiţiile duhovniceşti ale vremurilor de pe urmă şi despre locul unde se poate afla ultima nădejde a creştinilor.
EPISCOPUL DAMASCHIN, ca mulţi dintre primii mucenici ai jugului comunist, slujise în „Biserica Catacombă” din Rusia: acea parte a Bisericii care refuzase să accepte capitularea Mitropolitului Serghie în faţa regimului sovietic şi coborâse sub pământ. Din 1940 până în 1979 Biserica Catacombă a dispărut total din privelişte, determinând pe unii observatori din apus să concluzioneze că nu a existat de loc. Totuşi, în 1970, cu un nou val de emigrare, o comunicare îmbunătăţită între Rusia şi lumea din afară, acest văl s-a ridicat uşor şi au început să se scurgă în apus informaţii despre Biserica subterană. Părintele Serafim se bucura întotdeauna când se făceau cunoscute documente despre Catacombă şi îndată le traducea şi le publica în Cuvântul ortodox. El scria că aceste documente „reprezintă o ‘mărturie oculară’ a vieţii religioase din Uniunea Sovietică şi ridică probleme hotărâtoare, rareori dacă s-au discutat vreodată în altă parte, ca poziţie a ierarhilor Moscovei în relaţie cu credincioşii obişnuiţi; atitudinea acestora din urmă faţă de ierarhi şi faţă de predicile pe care le auzeau în bisericile patriarhiei: decăderea conştiinţei bisericeşti în rândul credincioşilor obişnuiţi, ducând uneori la o perspectivă ‘magică’ a sfintelor taine; realitatea şi greutăţile ‘convertiţilor’ la ortodoxie astăzi în URSS; orgnizarea Bisericii versus Biserica, ca organism, Trupul lui Hristos; ‘fenomenul de catacombă’ fundamental al întregii vieţi religioase adevărate din Uniunea Sovietică, indiferent dacă se află în interiorul sau în afara Patriarhiei; şi stricăciunea săvârşită de Patriarhie asupra virtuţilor creştine cum ar fi smerenia pentru a le folosi în scopuri politice şi a zdrobi credincioşii în numele ortodoxiei.'”
Părintele Serafim nu a avut un interes politic pentru Biserica Catacombă; ca în toate problemele, aceasta era pentru sfinţia sa o chestiune a Adevărului asupra manifestărilor exterioare. El scria, „Biserica Catacombă din Rusia nu este în primul rând o ‘organizaţie bisericească’ rivală care cere o schimbare a supunerii faţă de episcopie, ci, aceasta este mai întâi de toate măsura purtătorului de credinţă întru Hristos, care insuflă o atitudine diferită faţă de Biserică şi organizarea ei, decât se manifestă acum în mare măsură în lumea ortodoxă.”
Părintele Serafim a apreciat Biserica Catacombă ca pe o continuare a stării de mărturisire a primilor ierarhi mucenici sub comunism: o stare, care, ocolind sectarismul şi fanatimsul, nu a încetat să privească Patriahia Moscovei ca pe o parte a Biserici Ortodoxe. După cum arăta Părintele Serafim într-un articol: „Mitropolitul Chirii de Kazan şi alţi ierarhi de frunte ai Bisericii Catacombă au privit-o ca pe o hulă, negând că sfintele taine ale Patriarhiei Moscovei sunt pline de har.” Când au ajuns veştile la Părintele Serafim despre problemele care apăruseră în Biserica Catacombă din vremea sa – cum ar fi lipsa unanimităţii şi primejdia sectarismului în unele grupuri de catacombă – sfinţia sa a prezentat aceste probleme deschis în Cuvântul ortodox? De asemenea, chiar pe vremea când poziţia sergianistă era încă puternică în Rusia, el nu s-a aşteptat, nici nu a sprijinit niciodată pe cineva de acolo să „intre în Biserica Catacombă”, nici nu a judecat pe cineva doar pentru că făcea parte „oficial” din Patriahia Moscovei. Sfinţia sa scria: „În Uniunea Sovietică, ca nicăieri în altă parte, este imposibil să se aplice semnele de ‘jurisdicţie’ stricte
Noi cunoaştem că cel puţin un preot de Catacombă (şi probabil sunt şi alţii) a intrat intenţionat în Patriarhia Moscovei pentru a aduce harul lui Dumnezeu mai multor oameni decât se poate în chiliile mici ale Bisericii Catacombă. Oamenii din Biserica Catacombă primesc şi ei Sfânta împărtăşanie de la preoţii Patriarhei Moscovei în care au încredere şi nu putem să-i condamnăm pentru aceasta
În Patriarhia Moscovei au fost episcopi trădători.
Dar în aceeaşi Patriarhie a Moscovei numărul preoţilor care nu participă la această trădare este în creştere. ”
Câteva articole:
https://ortodoxinfo.ro/2017/06/08/sinaxarul-sfintilor-noi-martiri-si-marturisitori-ai-rusiei-sfantul-nou-mucenic-teofan-episcop-de-solikamsk-chinuit-batjocorit-si-inecat-de-bolsevici/
Bunul Dumnezeu să îi cheme la mărturisire pentru participarea deschisă la Sfintele si de viață făcătoarele lui Hristos Taine și îngrădire de erezia ecumenistă antihristică
…pe preoții și credincioșii care încă nu au conștientizat pericolul ecumenismului, impus de ierarhii hulitori care vorbesc de virtuți precum smerenia și ascultarea pentru a le folosi în scopuri politice!
Cu nădejdea la Hristos, că ne va ajuta să ne trezim și să Îi fim credincioși,
Sora Ioana Bărboi
Be the first to comment