Distanțarea socială din iad și biruința celor ce cheamă în adevăr numele Mântuitorului, Cel iubitor de oameni

 

“Cei care au cunoscut pe Dumnezeu și s-au lepădat, dedesubtul nostru sunt.”

 

Povestea Avva Macarie: umblând odată prin pustie am găsit o căpățână de mort aruncată la pământ. Și clătinând-o cu toiagul cel de finic, mi-a grăit căpățâna. Și am zis ei: tu cine ești? Și mi-a răspuns căpățâna: eu am fost slujitor al idolilor și al elinilor celor ce au petrecut prin locul acesta, iar tu ești Macarie, purtătorul de duh și în orice ceas te vei milostivi spre cei ce sunt în chinuri și te vei ruga pentru dânșii, se mângâie puțin. I-a zis ei bătrânul: care este mângâierea și care chinul? I-a răspuns lui: pe cât este de departe cerul de pământ, atâta este focul de dedesubtul nostru, fiindcă de la picioare până la cap stăm în mijlocul focului și nu este cu puțință să se vadă cineva față către față, ci fața fiecăruia este lipită de spatele celuilalt. Deci, când te rogi pentru noi, din parte vede cineva fața celuilalt. Aceasta este mângâierea. Și plângând bătrânul, a zis: vai zilei aceleia în care s-a născut omul, dacă aceasta este mângâierea muncii! I-a zis ei bătrânul: este altă muncă mai rea? I-a răspuns lui căpățâna: noi, ca cei ce nu am cunoscut pe Dumnezeu, măcar puțin suntem miluiți, iar cei ce au cunoscut pe Dumnezeu și s-au lepadat de El și nu au făcut voia Lui, dedesubtul nostru sunt. Și luând bătrânul căpățâna, a îngropat-o.

(Patericul, ediția a IV-a rev., Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2004, pp. 148-149)

 

 

Mântuitorul îi alungă pe cei ce săvârşesc nedreptate, zicând „Depărtaţi-vă de la Mine toţi lucrătorii nedreptăţii” ( Luca 13, 27). Aceştia, care n-au crezut adevărului vor fi osândiți (II Tesaloniceni 2, 12).

Apostatul patriarh Teofil al Ierusalimului practică ecumenismul total, încălcând canoanele Sfintei Biserici Ortodoxe sub pretextul pandemiei coronavirus:

Să luptăm împotriva minciunii, biruind-o prin mărturisirea curajoasă a Adevărului:

Să avem parte de rugăciunile Sfântului Ierarh Teolipt, Mitropolitul Filadelfiei, străduindu-ne să îi urmăm viața, mărturisind Adevărul, păstrând credința în Hristos neîntinată de ecumenism și neprimind duhul vicleanului antihrist care vine în lume.

 

O viață de urmare a lui Hristos: Viaţa Sfântului Teolipt al Filadelfiei

Ascet isihast, mărturisitor al dreptei credințe și luptător pentru unitatea Bisericii, împotriva ereziei și a schismei

Nichifor Chumnos ne spune că în momentul când împăratul Mihail VIII a iniţiat politica de impunere în Imperiu a „unirii” de la Lyon, respectiv în ianuarie 1275, Teolipt avea 25 de ani[649]. Aceasta înseamnă că el se născuse în 1250. Tot Chumnos, care nu face nicio referire la numele său de botez, nici cel de familie, ne spune în schimb locul naşterii: Niceea.

Sfântul Teolipt s-a format intelectual şi cultural în şcolile Niceii şi ale Constantinopolului[650]. Diacon în Niceea, proaspăt căsătorit, acesta se retrage din lume în 1275, o dată cu începutul persecutării antiunioniştilor. Îşi lasă cetatea şi soţia pentru frumuseţile cunoaşterii lui Dumnezeu, sub ascultarea unui ascet sfânt, nenumit însă, care-l iniţiază în spiritualitatea ascetic-contemplativă a „trezviei minţii”. Rezistenţa sa faţă de politica „unionistă” oficială a făcut să fie arestat şi dus în faţa împăratului pe care, într-un dialog relatat de Chumnos, îl acuză de „pervertire a Scripturilor”[651], fapt pentru care este pedepsit cu bătaie şi apoi închis. Tentativa patriarhului Atanasie II al Alexandriei de a-l câştiga pentru cauza unionistă eşuează[652]. Acum, s-ar situa şi episodul întâlnirii şi iniţierii în viaţa isihastă a tânărului Teolipt de către Nichifor Isihastul de care aminteşte şi Sfântul Grigorie Palama.

După ce Papa Martin IV a denunţat la 1 martie 1281 unirea de la Lyon, Sfântul Teolipt a fost eliberat, dedicându-se nevoinţelor ascetice în împrejurimile cetăţii Niceea[653]. Pentru reputaţia sa de sfinţenie şi ortodoxie autentică, este tot mai căutat de niceeni pentru cuvânt şi sfat deşi nu era încă hirotonit[654]. Pleacă apoi şi vieţuieşte o perioadă de timp în preajma unui mare sihastru cu numele Nil[655], despre care Viaţa Sfântului patriarh Atanasie I scrisă de Teoctist ne spune că vieţuia pe Muntele Sfântului Auxentie. La trei zile după trecerea la Domnul, Nil i se arată în vis şi-i dă să bea o apă minunată, după care Teolipt primeşte darul cuvântului şi al scrierii[656].

Pe 11 decembrie 1282 moare Mihail VIII, iar urmaşul său, Andronic II Paleologul (1282-1328) demerge fără amânare la restaurarea Ortodoxiei. Acest proces a inclus şi depunerea tuturor ierarhilor unionişti din jurul patriarhului latinofon Ioan XI Vekkos (între care se număra şi Teofan II, mitropolitul Niceii, prezent în delegaţia bizantină de la Sinodul „unionist” de la Lyon, 1274) şi înlocuirea lor cu ierarhi proveniţi dintre monahii necompromişi care au rezistat politicii „unioniste” oficiale. Acum, în 1283, Teolipt este ales, la doar 33 de ani, mitropolit al Filadelfiei, una din cele mai importante cetăţi bizantine asiatice. În acea vreme, Constantinopolul şi întregul imperiu era scindat de tensiunile grave dintre foştii unionişti latinofoni, grupaţi în jurul patriarhului Ioan XI Vekkos exilat, şi ortodocşii solidari în atitudinea de respingere a unionismului, dar scindaţi şi ei ireductibil în două facţiuni contrare: „iosifiţi”, adepţii patriarhului Iosif I Mărturisitorul (decembrie 1267 – mai 1275, depus de Mihail VIII pentru opoziţia sa la „unionism” şi restabilit în scaun între 1 ianuarie – martie 1283), şi „arseniţi”, care voiau să preia întreaga structură administrativă a Bisericii. În 1283 trupul neputrezit al patriarhului Arsenie (mort în exil în 1273) a fost depus în semn de reconciliere spre venerare la Sfânta Sofia, rămăşiţele sale fiind venerate ca moaştele unui al „doilea Ioan Hrisostom”, iar noul patriarh Grigorie II Cipriotul este hirotonit de un sobor de ierarhi cu protia unui mitropolit arsenit.

În august 1285, Sfântul Teolipt al Filadelfiei semnează cunoscutul Tomos al Sinodului de la Vlaherne[657], care condamna pe Ioan XI Vekkos şi pnevmatologia sa pentru că punea semnul egalităţii între expresia dogmatică patristică potrivit căreia „Fiul purcede de la Tatăl prin Fiul” (dia Hyou; aceasta era poziţia Sfântului Maxim Mărturisitorul, dar la el, Fiul nu este un principiu sau o cauză – aition – veşnică a Duhului), şi expresia latină Filioque, potrivit căreia „Fiul purcede de la Tatăl şi de la Fiul”. Contrar poziţiei ortodoxe fotiene susţinute de arseniţi şi de majoritatea antilatină – potrivit căreia relaţia Duhului vine prin Fiul numai în Iconomia temporală a creaţiei, mântuirii şi sfinţirii lumii şi omului – pnevmatologia Tomos-ului din 1285 redactat de patriarhul Grigorie II Cipriotul afirma existenţa unei „străluciri veşnice” a Duhului prin Fiul, distinctă atât de purcederea (ε͗κπόρευσιν) Sa ipostatică veşnică numai din Tatăl (ek monou tou Patros), cât şi de trimiterea Sa iconomică în timp prin Fiul, în Biserică. În discuţiile aprinse care s-au purtat în jurul acestei distincţii[658] s-a creat impresia falsă că „strălucirea veşnică a Duhului prin Fiul” ar fi de fapt echivalentă cu purcederea Sa prin Fiul, o parte dintre mitropoliţii semnatari ai Tomului, cum ar fi mitropoliţii Ioan Cheilas al Efesului, Daniil al Cyzicului şi Teolipt al Filadelfiei, au refuzat în 1287 să-l mai pomenească pe patriarhul Grigorie II la Liturghie, considerând că teoria sa pnevmatologică ar fi o deviere dogmatică şi o concesie inadmisibilă făcută tezei filioquismului latin[659]. Mitropoliţii Ioan şi Daniil voiau condamnarea Tomos-ului din 1285 şi a patriarhului Grigorie II. De aceea, în aprilie 1289, la sfatul Sfântului Teolipt, patriarhul Grigorie II s-a retras din scaun pentru restabilirea păcii în Biserică, dar cu condiţia recunoaşterii ortodoxiei Tomului, care a fost proclamată într-un discurs în sinod de Teolipt însuşi (Ioan al Efesului şi Daniil al Cyzicului fiind suspendaţi pentru intransigenţa lor). Abordarea aceasta va fi preluată şi de sfântul Grigorie Palama. Ea este contrară celei susţinute de partida care nu admitea nicio relaţie veşnică între Duhul Sfânt şi Fiul, ci numai o trimitere temporară a Duhului de către Fiul, susţinută de Ioan Cheilas, iar în secolul XIV de Achindyn şi de Nichifor Gregoras, adversarii lui Palama.

Cu noul patriarh Atanasie I (1289-1293, 1304-1310), personalitate foarte autoritară, înnoitor ascetic implacabil, dar şi taumaturg[660], mitropolitul Teolipt nu pare să fi fost niciodată în relaţii bune. Semnătura sa nefiind întâlnită pe actele sinodale din anii păstoririi acestuia, se poate presupune că în acest răstimp Teolipt a preferat să rămână la Filadelfia. Relaţii excelente pare să fi avut în schimb Sfântul Teolipt cu patriarhul Ioan XII Kosmas (1294-1304) pe care l-a susţinut până la capăt atât în atitudinea intransigentă a acestuia faţă de arseniţi. Astfel, în 1301 mitropolitul Filadelfiei se opune în sinod fără succes alături de Ioan XII reintegrării bisericeşti a intransigentului Ioan al Efesului suspendat în 1289[661], iar în 1302 ia apărarea lui Ioan XII împotriva calomniilor mitropolitului Ilarion de Silivri[662], fără a putea însă împiedica intrigile care vor duce în final, în august 1304, la retragerea lui Ioan XII şi readucerea ca patriarh a lui Atanasie I (august 1304 – august 1310).

Apărător al cetăților bizantine creștine împotriva necredincioșilor musulmani

Între timp, situaţia din Asia Mică devenind tot mai dificilă din punct de vedere politic şi militar, Imperiul a trimis aici pe cei mai buni generali ai lui. Aceştia însă aveau să cadă victime ambiţiilor, intrigilor şi diviziunilor politice şi bisericeşti create de schisma arsenită, contribuind astfel în chip decisiv la catastrofa istorică şi militară a elenismului din regiune.

În 1304 Filadelfia va fi asediată de turcii din emiratul Germiyan, iar Teolipt va fi nevoit să-şi exercite din calităţile militare (aşa cum a făcut-o de multe ori) în organizarea eficientă a apărării oraşului. Acesta va fi salvat însă de la cădere doar de intervenţia energică a mercenarilor Companiei catalane condusă de Roger de Flor (1267 – 30 aprilie 1305), duce de Malta[663] (la plecare însă aceştia vor devasta cetatea „eliberată”!)[664]. Având în vedere poziţia sa de putere militară necontenită, Ruggero da Fiore a fost acuzat că a servit propriului său interes în locul celor ale împăratului pentru că era hotărât să găsească în Răsărit un principat pentru el însuşi. Şi-a trimis comorile la Magnesia, dar oamenii i-au ucis Catalanii şi au luat comorile, ca apoi el să asedieze oraşul, dar atacurile sale au fost respinse fiind obligat să se pensioneze.

Tămăduitor de suflete și povățuitor duhovnicesc în viața monahală

Sfântul Teolipt devine acum un erou naţional înconjurat de o aureolă de legendă, venerat ca adevărat taumaturg nu doar de popor, ci şi la curtea imperială din Constantinopol a lui Andronic II. Acesta din urmă l-a avut între 1294 şi 1315 drept prim-ministru (mésazôn) pe cunoscutul umanist Nichifor Chumnos (1250/5-1327), unul din cei mai de seamă reprezentanţi ai culturii bizantine, a cărui fiică mai mică, Irina Chumnena se va căsători, după Paştile anului 1303 la Constantinopol, cu Ioan Paleologul. În primăvara lui 1307 însă Ioan Paleologul moare la Tesalonic pe neaşteptate. Devenită văduvă la 16 ani, Irina Chumnena Paleologhina, nefericita basilissa, a căzut într-o adâncă tristeţe şi durere sufletească din care tatăl ei a încercat să o scoată trimiţându-i de la Constantinopol un mângâietor cuvânt de încurajare[665].

Cel care a reuşit să o ajute duhovniceşte pe tânăra prinţesă avea să fie însă Teolipt, care o convinge să devină mireasa Împăratului Hristos prin tundere în monahism şi vânzându-şi averile pentru a le împărţi nevoiaşilor şi a le folosi pentru răscumpărarea prizonierilor creştini căzuţi în mâinile musulmanilor. În cursul anului 1307 aceasta va fi primi tunderea monahală din mâinile Sântului Teolipt însuşi care-i va da numele monahia Evloghia şi va rămâne până la moartea sa (în 1322) părintele duhovnicesc al principesei bizantine devenită monahie. Activitatea care l-a impus cel mai mult pe Sfântul Teolipt în conştiinţa eclezială a fost aceea de mare sfătuitor duhovnicesc al cercurilor societăţii înalte din Constantinopol şi al celor două mănăstiri, una de monahi şi una de monahii, din acel oraş (Πολή), cu numele de Philantropos Soter (Mântuitorul, Cel iubitor de oameni). Aceste mănăstiri au fost reclădite de Irina Chumnos, Monahia Evloghia, care va strânge într-un codice 23 de Cuvinte (Λόγοι) de povăţuire duhovnicească şi 5 Scrisori ale Sfântului Teolipt, din care avem la îndemână posibilitatea să cunoaştem gândirea ascetico-mistică. Codicele Μonahiei Evloghia ni-l arată pe Sfântul Teolipt propovăduind nu unor isihaşti eremiţi, ci unor maici din oraşul bizantin un isihasm nu doar chinovial, ci şi unul particular monahal-feminin, unic în felul său în întreaga spiritualitate bizantină.

Iconom și ocrotitor al poporului încercat

Sfântul Teolipt a preluat personal conducerea apărării cetăţii Filadelfia asediată de turci din toamna lui 1310 şi până în primăvara lui 1311. Întrucât cetatea era ameninţată de spectrul teribil al foametei, Sfântul Teolipt a organizat personal distribuirea raţiilor, participând la producerea şi distribuirea pâinii către popor. În final, s-a hotărât să iasă afară şi să negocieze cu emirul, obligând poporul printr-un jurământ special să promită că nu va preda cetatea în schimbul vieţii lui[666]. Nichifor Chumnos afirmă că, din respect faţă de venerabilul mitropolit, turcii nu numai că au ridicat asediul cetăţii, dar au oferit chiar şi provizii populaţiei suferinde şi înfometate[667]. În orice caz, într-o scrisoare din 1311 adresată lui Teolipt, Manuel Gabras îl saluta pe mitropolit cu apelativul de „salvator de cetăţi”[668].

În intervalul asediului Filadelfiei, pe 14 septembrie 1310 patriarhul Nifon (1311-1315) celebra la Sfânta Sofia reconcilierea cu arseniţii şi sfârşitul schismei acestora, reconciliere mult dorită de împăratul Andronic II pentru a-şi asigura într-un final legitimitatea dinastiei Paleologilor. Arseniţii renunţau la a mai pretinde drept condiţie prestabilită pentru pace şi împăcare ca pe scaunul patriarhal să urce un ierarh arsenit, primind în schimb drept satisfacţie omiterea din diptice şi din Synodikonul Ortodoxiei a patriarhului Iosif I, asigurarea că foştii patriarhi Atanasie V şi Ioan XII nu vor mai fi readuşi pe tronul ecumenic, că toţi clericii nedemni şi simoniaci vor fi depuşi, precum şi proclamarea unei mărturisiri de credinţă ortodoxă oficială din partea împăratului (prin care arseniţii vizau desigur dezavuarea implicită a pnevmatologiilor, egal de heterodoxe după ei, ale patriarhilor Ioan XI Vekkos şi Grigorie II Cipriotul).

Considerând gestul o concesie inadmisibilă făcută arseniţilor, Teolipt a refuzat să accepte această împăcare prin duhul „iconomiei” şi a intrat el în separare, refuzând astfel să-i pomenească la Liturghie pe patriarhii Nifon I (iulie 1311 – mai 1315, depus pentru simonie) şi Ioan XIII Glykis (mai 1316 – mai 1320)[669]. În opinia mitropolitului Teolipt reconcilierea cu arseniţii nu putea avea loc sub forma unirii formale a două partide aflate ambele în Biserică; ieşiţi din Biserică prin schismă, arseniţii nu mai puteau fi reprimiţi decât prin pocăinţă individuală, conform canoanelor penitenţiale ale Bisericii. În spatele acestei exigenţe canonice se află o teologie ecleziologică coerentă întemeiată pe unitatea, particularitatea şi unicitatea Bisericii ca Trup mistic-sacramental al lui Hristos. Atitudinea antiarsenită a Sfântului Teolipt nu s-a soldat pentru el cu repercusiuni canonice din partea Constantinopolului, mitropolitul bucurându-se atât în capitală, cât şi în Filadelfia de prestigiul imens al unui erou naţional şi sfânt al lui Dumnezeu. Şi toate acestea în ciuda conflictului deschis care a intervenit între Teolipt şi protonotarul său, Manuel Gabalas[670]. Acesta din urmă s-a declarat în favoarea reconcilierii cu arseniţii proclamate la Constantinopol şi s-a aliat cu guvernatorul Filadelfiei Manuel Tagaris, drept pentru care a fost excomunicat de mitropolitul Teolipt. Ni s-au păstrat Scrisorile sale din 1316 către patriarhul Ioan XIII şi guvernatorul provinciei[671] prin care cerea deseori patriarhului şi împăratului să ia măsuri disciplinare împotriva Sfântului Teolipt, dar fără niciun rezultat[672]. Deşi s-a aflat până la sfârşitul vieţii într-un conflict deschis cu guvernatorul Manuel Tagaris, mitropolitul era foarte iubit în Filadelfia datorită devotamentului său jertfitor faţă de comunitatea sa atât din punct de vedere spiritual, cât şi material. Nichifor Chumnos menţionează starea duhovnicească deosebită care domnea în bisericile arhipline din Filadelfia şi entuziasmul credincioşilor faţă de predicile şi imnele pe care le compunea el însuşi[673]. La aceasta se adăuga filantropia şi asistenţa socială sistematică acordată tuturor săracilor. Păstorul cel bun, mitropolitul Teolipt era mereu aproape de credincioşi, model de iubire şi justeţe, nu tolera nicio nedreptate[674]. I-a obligat astfel pe toţi cetăţenii, şi în primul rând pe cei bogaţi, să contribuie cu sume corespunzătoare la ajutorarea celor nevoiaşi, „ştiind cum să secere de unde n-a semănat şi să adune de unde n-a risipit”[675]. Mitropolitul Teolipt făcea parte din categoria acelor duhovnici deschişi, implicaţi în ieşire din sine spre societate, pentru el „viaţa duhovnicească, poziţia socială, serviciul civic şi acţiunea filantropică erau inseparabile, fiind toate căi de sfinţire totală şi îndumnezeire ultimă”[676]. Teolipt este un exemplu actual, contemporan şi elocvent al simbiozei autentice dintre mistică şi implicarea socială, în care aceste forme de realizare reală şi concretă a iubirii de Dumnezeu şi, respectiv, de aproapele se realizează simultan şi armonios, într-o spiritualitate devenită făptuire şi în făptuire devenită rugăciune, iar nu preferenţial-concurenţial una pe seama celeilalte (într-o spiritualitate egocentrică sau un activism fără situare în credinţă şi rugăciune). Nichifor Chumnos îl numeşte pe Teolipt „bunul păstor” (cf. Ioan 10, 11-12)[677], şi pe drept cuvânt, fiindcă a fost unul dintre puţinii episcopi ai vremii care au preferat, în locul siguranţei sociale şi confortului metropolei bizantine, să stea alături de poporul credincios şi să aline suferinţele lui în momentele cumplite ale prăbuşirii istorice a elenismului din Asia Mică sub loviturile necruţătoare a emiratelor turcomane.

Actele Sinodului permanent din Constantinopol din intervalul septembrie 1317 – februarie 1318, care poartă semnătura mitropolitului Teolipt reconciliat cu sinodul şi patriarhul (inclusiv cu Manuel Gabalas, pe care-l hirotoneşte preot şi-l numeşte chartophylax). În acest interval, el a mai rostit o serie de Cuvinte duhovniceşti maicilor şi monahilor din mănăstirea stareţei Evloghia şi tot acum[678] trebuie să-l fi iniţiat în viaţa isihastă pe tânărul Grigorie Palama înainte de plecarea acestuia la Athos. Aşa cum arată ultimele sale scrisori ale Maicii Evloghia (nr. 2-5), în toamna lui 1321 Teolipt părăseşte pentru totdeauna Constantinopolul.

Ultimul său an de viaţă este marcat de sănătatea care i se deteriora treptat şi de o nouă blocadă militară a Filadelfiei de către emirii din Germiyan şi Aydin[679]. Sfântul Teolipt n-a mai prins ridicarea blocadei turceşti, întrucât încă de la începuturile ei Sfântul era deja grav bolnav, murind înainte de luna noiembrie a anului 1322. Înainte de moartea sa, el i-a chemat la sine pe reprezentanţii cetăţenilor din Filadelfia cărora le-a dat ultimele sfaturi, binecuvântarea finală şi şi-a luat rămas-bun, iar după aceea i-a cerut monahului care-i slujea să închidă uşa modestei sale locuinţe, murind mai apoi doar în prezenţa acestuia ca un adevărat monah şi ascet. De la maica Evloghia (care va lua din păcate atitudine împotriva lui Palama după 1340) şi comunitatea ei îşi luase mai înainte rămas-bun printr-o ultimă scrisoare (nr. 5) după ce în Logosul 23 le lăsase ca testament duhovnicesc spre memorie şi conştiinţă o sinteză spirituală în câteva cuvinte a învăţăturii sale mistico-ascetice.

Preluat din:http://teofanmada.ro/publicatii/patristica/patrologie-si-literatura-patristica-anul-ii/

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*