„Pentru ce, omule, urăști pe păcătos? Pentru că nu-i așa de drept ca tine? Dar unde este dreptatea, dacă nu ai dragoste?”
Monahul trebuie foarte mult să se păzească de râvna trupească și sufletească, ce se înfățișează la arătare ca evlavioasă, iar de fapt este nesocotită și stricătoare de suflet. Oamenii din lume și mulți dintre cei ce duc viața monahicească, datorită neștiinței lor, laudă mult o asemenea râvnă, nepricepând că izvoarele ei sunt părerea de sine și trufia. Aceasta râvnă ei o preamăresc ca râvnă pentru credință, pentru evlavie, pentru Biserică, pentru Dumnezeu. Ea constă în osândirea și acuzarea mai mult sau mai puțin aspră a celorlalți, pentru greșelile lor în privința moralei și pentru cele împotriva bunei orânduieli și întocmiri bisericești. Amăgiți fiind de o falsă concepție despre râvnă, râvnitorii lipsiți de înțelepciune socot că, lăsându-se în voia acestei râvne urmează Sfinților Părinți și sfinților mucenici, uitând că ei râvnitorii nu sunt sfinți, ci păcătoși. Dacă sfinții îi mustrau pe păcătoși și pe necredincioși, o făceau din porunca lui Dumnezeu, fiind datori să facă aceasta, potrivit insuflării Sfântului Duh, nu insuflării propriilor patimi și a demonilor. Iar cel ce se hotărăște, de capul lui, să-l acuze pe fratele sau să îi facă observație, acela arată limpede că se socoate mai înțelept și mai virtuos decât cel acuzat de el, că lucrează sub înrâurirea patimii și a amăgirii cugetelor demonice. Se cuvine să ne aducem aminte de porunca Mântuitorului: „De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, și bârna din ochiul tău nu o iei în seamă? Sau cum vei zice fratelui tău: Lasă să scot paiul din ochiul tău și iată bârna este în ochiul tău? Fățarnice, scoate întâi bârna din ochiul tău și atunci vei vedea să scoți paiul din ochiul fratelui tău” (Mat.7, 3-5). Ce este această bârnă? Este cugetarea trupească, groasă ca o bârnă, care răpește orice putere și orice corectitudine puterii văzătoare dăruite de Ziditor minții și inimii. Omul mânat de cugetarea trupeascâ nu poate nicicum sâ judece drept nici despre propria lui stare launtrică, nici despre starea aproapelui. El judecă despre sine însuși și despre ceilalți dupa felul în care se închipuie el însuși pe sine și dupa felul în care îi apar ceilalți pe dinafară, potrivit cugetării sale trupești bineînțeles, greșit; și de aceea l-a numit Cuvântul lui Dumnezeu, pe bună dreptate, fățarnic. Creștinul, după ce a fost tămăduit prin Cuvântul lui Dumnezeu și Duhul lui Dumnezeu, primește o vedere dreaptă a propriei sale întocmiri sufletești și a întocmirii sufletesti a aproapelui. Cugetarea trupească, lovind ca o bârnă pe aproapele care a greșit, întotdeauna îl tulbură, nu arareori îl pierde, niciodată nu aduce și nici nu poate aduce folos, nu are nici un pic de putere asupra păcatului.
Dimpotrivă, cugetarea duhovnicească lucrează numai asupra neputinței sufletești a aproapelui, miluindu-l, tămăduindu-l și mântuindu-l. Este vrednic a fi luat în seamă faptul că, după dobândirea înțelegerii duhovnicești neajunsurile și păcatele aproapelui încep să pară de foarte mică însemnătate, răscumpărate fiind de Mântuitorul și lesne de tămăduit prin pocăință, aceleași greșeli și neajunsuri care pentru înțelegerea trupească păreau necuprins de mari și însemnate. Apare lesne de văzut că această cugetare trupească le dădea o însemnătate atât de uriașă pentru ca ea însăși este bârna. Cugetarea trupească vede la aproapele păcate care nu sunt nicidecum: din această pricină, cei atrași de râvna lipsită de judecată au căzut adesea în clevetirea aproapelui și s-au făcut unealtă și jucărie a duhurilor căzute. […]
Dacă vrei să fii un fiu credincios și râvnitor al Bisericii Ortodoxe, atinge-ți țelul prin împlinirea poruncilor evanghelice legate de aproapele. Nu îndrăzni să-l lauzi ! Nu îndrăzni să-l înveți! Nu îndrăzni să-l lovești și să-l mustri! Acestea nu sunt fapte ale credintei, ci ale râvnei lipsite de judecată, ale părerii de sine, ale trufiei.[…]
Iar dacă vrei să doftoricești pe cei neputincioși, apoi află că bolnavii au mai multă nevoie de îngrijire decât de mustrări aspre. Ci tu, fără a ajuta pe alții, te bagi pe tine însuți în boală grea și chinuitoare. Această râvnă nu se vădește în oameni prin vreunul din chipurile înțelepciunii, ci se numără printre neputințele sufletului, este semn al sărăciei înțelegerii (duhovnicești), semn al neștiintei celei mai de pe urmă. Începutul înțelepciunii Dumnezeiești este liniștea și blândețea, care țin de măsura sufletului mare și întărit, de cel mai trainic chip al cugetării și poartă neputințele omenești. „Ci voi, cei tari”, spune Scriptura, „purtați neputințele celor neputincioși” (Rom. 15, 1) și: „pe cel ce greșește îndreptați-l cu duhul blândeții” (Gal. 6, 1). Pacea și răbdarea le numără Apostolul printre darurile Sfântului Duh” (Cuvântul 89). În alt cuvânt Preacuviosul Isaac grăiește: „Să nu urăști pe păcătos, căci cu toții suntem păcătoși. Dacă tu pentru Dumnezeu te pornești īmpotriva lui (a păcătosului), atunci varsă pentru el lacrimi. Dar pentru ce îl urăști? Urăște păcatele lui, iar pentru el roagă-te, și prin aceasta te vei asemăna lui Hristos, care nu S-a mâniat asupra celor păcătoși, ci se ruga pentru ei. Nu vezi, oare, cum a plâns El pentru Ierusalim? Și noi, în multe prilejuri, suntem batjocoriți de diavol. Și de ce să urâm pe cel batjocorit de diavol, care ne batjocorește și pe noi? Pentru ce, omule, urăști pe păcătos? Pentru că nu-i așa de drept ca tine? Dar unde este dreptatea, dacă nu ai dragoste? De ce n-ai plâns mai bine, pentru el, ci îl gonești? Oarecari, ce gândesc despre sine că judecă sănătos despre faptele păcătoșilor și se mânie pe ei, lucrează astfel din nesocotință” (Cuvântul 90).[…]
Bibliografie: Sfântul Ignatie Briancianinov „Despre Înșelare” Editura: Schitul românesc Lacu Sf Munte Athos 1999
Ierom. Ioan Iaroslav, Cum să ne mântuim
Sursa:
https://mantuire.50webs.com/ib_ravnasd.html. via OrtodoxInfo: Sfântul Ignatie Briancianinov: „Începutul înțelepciunii Dumnezeiești este liniștea și blândețea.” Cum să ne purtăm cu aproapele care greșește
Be the first to comment