Să ne vedem mereu păcatele noastre, nu pe cele străine. Sfinții se rugau cu multă dragoste în inimă pentru cei care îi acuzau pe nedrept

Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Împărat Constantin cel Mare, Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, Sfântul Nectarie din Eghina, Sfântul Ioan cel Milostiv, ne învață să nu judecăm, mai ales pe păstori și pe monahi, și să răbdăm cu dragoste acuzațiile nedrepte, urmându-L astfel pe Mântuitorul nostru, Iisus Hristos.
1.  Sf. Ioan Gură de Aur: „A fost de-ajuns ca fariseul sa spuna: „Eu nu sunt ca acest vames”, si iata ca a pierdut totul. Dar tu, care spui despre preot ca „nu sunt ca el, fur al celor sfinte”, oare nu ai pierdut totul?” (…) “Dar, zici tu, de ce sta în fruntea tuturor? De ce s-a ridicat la aceasta demnitate?” Sa nu-i graim de rau pe dascali (învatatori), va rog, ca nu cumva sa fie rau pentru noi însine. Sa le cercetam pe cele ale noastre si pe nimeni sa nu graim de rau. Sa ne sfiim de ziua aceea în care preotul ne-a luminat cu sfântul botez. Are cineva tata? Atunci chiar mii de pacate de ar avea, pe toate le va acoperi. Apoi, cu atât mai mult s-ar putea spune acestea despre parintii duhovnicesti.” ( Tâlcuiri la Epistola a doua către Timotei, Epistola către Tit, Epistola către Filimon ale Sfântului Ioan Gură de Aur, Editura Nemira 2005 )
 
2. „Dar dacă eu aș vedea cu proprii mei ochi un om al Bisericii săvârșind un păcat, eu l-aș acoperi cu mantia mea.” Sfântul Împărat Constantin cel Mare
Printre scrierile Părintelui Ioan (*Sf. Ioan Iacob Hozevitul) se găsește una, foarte importantă pentru mântuirea sufletului. „Nu deveniți judecători preoților Domnului!” după versetul Evangheliei „Nu judecați pentru a nu fi judecați”. În istoria Bisericii după învățatul ierarh Meletie este scris că la sfârșitul primului Sinod ecumenic de la Niceea, împăratul Constantin cel Mare era în mare bucurie din cauza biruinței Bisericii asupra ereticilor. Împăratul prezent la sobor onoră pe Sfinții Părinți cu bogate daruri după meritele lor sărutând cu evlavie și ardoare ochii sparți și mâinile mutilate de către tirani ale preafericitului Pafnutie. El îmbrățișa de asemenea și pe alți mărturisitori ai credinței pentru a primi binecuvântarea rănilor dobândite de aceștia în timpul persecuțiilor. Câțiva dintre Părinți prezentară în scris împăratului un raport asupra arhiereilor care s-au comportat rău. „Dar dacă eu aș vedea cu proprii mei ochi un om al Bisericii săvârșind un păcat, eu l-aș acoperi cu mantia mea.” Sfântul Împărat a vrut astfel, prin aceste cuvinte, să dea exemplu tuturor ca păcatele sau slăbiciunile preoților să nu fie dezvăluite. Cei ce divulgă greșelile sau ciudățeniile preoților devin acuzatorii Sfintei Legi, căci toți preoții sunt slujitorii Legii Lui Dumnezeu. „Sunt unii creștini care nu divulgă sau nu judecă defectele păstorilor, dar totodată refuză să fie binecuvântați de cei ce urmează slăbiciunilor omenești sau patimilor lor. Dacă se întâmplă să le dea o jertfă pentru un serviciu sau să se împărtășească din mâinile acestor clerici și mai apoi aud că fumează sau beau sau alte vicii, se abțin de a fi binecuvântați de acești preoți. Unii ca aceștia, în ciuda faptului că nu judecă cu cuvintele, devin în același timp judecători prin atitudine.”  ( Preluat din broșura – „Sfântul Ioan Românul, Ascet contemporan în Țara Sfântă, 1913 – 1960”, de monahul Ioanichie, ucenicul său, Mănăstirea Ortodoxă Sfântul Mihail – Lavardac, 1988 )
3. Multă lume se întreabă de ce Sfântul Nectarie, sfânt al vremurile noastre, face atât de multe minuni în ziua de astăzi. Răspunsul este pentru că a suferit mult în timpul vieții, adesea fiind acuzat pe nedrept de neștiutori. Calomniile, batjocura și acuzațiile pe nedrept, toate sunt o binecuvântare pentru creștini atunci când sunt îndurate cu smerenie, răbdare și încredere în Dumnezeu. Cei umiliți sunt proslăviți.

Când Sfântul Nectarie a întemeiat o mănăstire de maici pe insula Eghina, localnicii au mers atât de departe încât l-au acuzat chiar de fapte imorale și că folosea mănăstirea în scopul acestora. Spuneau că maicile nasc copii ilegitimi pe care îi aruncă în fântână ca să moară.

O femeie din Eghina avea o fiică în vârstă de 16 ani pe nume Kerou, plină de har și frica lui Dumnezeu. Mama sa avea o manie de a o persecuta pentru asta și a încercat de mai multe ori să o ucidă dar tânăra a găsit în final refugiu la mănăstirea Sfântului Nectarie. Sfântul a primit-o și i-a oferit protecție. Kerou în schimb a început să îl ponegrească. Un procuror a primit o plângere de la ea și a venit a doua zi la Eghina însoțit de doi polițiști. A trecut de ușă în ciuda regulilor de la mănăstire și a mers direct la chilia Sfântului. Maicile s-au tulburat și au început să plângă. Sfântul Ierarh s-a ridicat, întâmpinând oaspeții cu zâmbetul său obișnuit. Furios, procurorul i-a spus părintelui: Bătrân nenorocit, unde sunt copiii pe care îi faci? Asta faci aici? Apoi l-a prins de gulerul dulamei și amenințându-l i-a zis: Am să îți smulg barba fir cu fir!

Sfântul nu spunea nimic. A ridicat mâna și a zis: Dumnezeu vede! Dumnezeu știe!

Și într-adevăr, procurorul care l-a acuzat și care a ridicat mâna asupra Sfântului într-o săptămână s-a îmbolnăvit. Avea dureri groaznice, iar mâna cu care l-a ridicat pe Sfânt i s-a uscat. Văzând greșeala sa, a simțit nevoia să meargă la Sfântul Nectarie pentru a-i cere iertare, iar Sfântul din bunătate și îndelungă suferință s-a rugat mult pentru acesta. Însă în doi ani mâna procurorului a trebuit să fie tăiată.

Între timp, mănăstirea Sfântului Nectarie prospera și se mărea. A devenit un spital duhovnicesc, care oferea odihnă sufletului și lumina poporul lui Dumnezeu. ( https://doxologia.ro/viata-bisericii/marturii/omul-care-l-acuzat-pe-nedrept-pe-sfantul-nectarie )

Sfântul Nectarie (1946-1920), dorind la bătrâneţe să se retragă la mai multă linişte, a construit între anii 1904-1907, cu ajutorul multor credincioşi şi ucenici, o frumoasă mănăstire de călugăriţe în insula Eghina din apropiere, rânduind aici viaţă desăvârşită de obşte, după tradiţia Sfinţilor Părinţi. Apoi se retrage definitiv în această mănăstire şi duce o viaţă înaltă de smerenie şi slujire, de dăruire totală şi rugăciune neadormită, arzând cu duhul pentru Hristos, Mântuitorul lumii şi pentru toţi care veneau şi îi cereau binecuvântare, rugăciune şi cuvânt de folos sufletesc.
(…)
Trăind ca un înger în trup, şi iubind neîncetata rugăciune, tăcerea, smerenia, postul şi milostenia, Sfântul Nectarie trăgea pe mulţi la Hristos, revărsând în jurul lui, pacea, bucuria şi lumina cea necreată a Duhului Sfânt, prin care mângâia şi odihnea pe toţi care veneau la chilia lui. Din această cauză, diavolul, nerăbdînd nevoinţa lui, până la sfârşitul vieţii sale a ridicat împotriva Sfântului multe calomnii şi vorbe rele din partea multor clerici şi ierarhi greci, care, din cauza invidiei, îl cleveteau şi îl acuzau, atât pe el, cât şi mănăstirea lui. Dar fericitul Nectarie le răbda pe toate, în numele lui Hristos, Care locuia în inima sa. ( https://doxologia.ro/100-de-ani-de-la-trecerea-la-domnul-sfantului-ierarh-nectarie-din-eghina )
4. Proloagele din 25 noiembrie: Întru aceastã zi, cuvânt despre un călugăr vorbit de rău la Ioan Milostivul

Avea fericitul Ioan, mai mult decât altele, multă grijă să nu osândească pe nimeni, pentru orice fel de greşeală şi, mai ales, pe călugări, de vreme ce a greşit o dată cu unul din aceştia şi de atunci niciodată nu osândea pe călugări în grabă, căci i se întâmplase lui, într-adevăr, un lucru ca acesta: Un călugăr tânăr umbla de câteva zile prin Alexandria, având împreună cu sine o fecioară tânără şi foarte frumoasă. Acest lucru văzându-l, unii s-au tulburat, socotind că, pentru păcat o poartă cu sine şi au înştiinţat pe Sfântul Ioan Milostivul. Iar el a poruncit să-i prindă pe amândoi şi să-i închidă deosebit în temniţă. Deci, în noaptea următoare, s-a arătat călugărul acela în vis patriarhului, arătându-i lui spatele său plin de răni şi a zis către dânsul: “Oare plăcută îţi este ţie aceasta, stăpâne? Au aşa ai învăţat de la Apostoli a paşte turma lui Hristos? Cu sila, nu cu voia? Să mă crezi că te-ai înşelat”. Acestea zicând, s-a dus de la dânsul. Iar patriarhul, deşteptându-se din somn, gândea la ceea ce văzuse şi, cunoscându-şi greşeala sa, şedea pe pat necăjindu-se şi întristându-se. Şi, făcându-se ziuă, a poruncit să-l aducă pe monahul acela, vrând a-l vedea pe el, de este asemenea celui ce i s-a arătat în vedenie. Şi a venit monahul cu mare greutate, că nu putea să se mişte de mulţimea rănilor. Şi, când l-a văzut pe el, patriarhul a rămas o vreme ca un mort, neputând rosti un cuvânt. Iar, după o vreme, venindu-şi în sine, l-a rugat pe monah să-şi dezbrace haina sa şi să-i arate lui spatele, ca să vadă de este atât de rănit, precum îl văzuse pe el în vis. Şi, plecându-se rugăminţii, monahul a început a se dezbrăca de haina sa. Şi, din întâmplare, dezbrăcându-se el, i s-au descoperit părţile trupului său cele ascunse şi l-au văzut toţi că este famen, dar de vreme ce era tânăr, nimeni nu-l cunoştea pe el. Şi, văzând trupul lui zdrobit de răni, patriarhului i-a părut foarte rău de aceasta şi, trimiţând după cei ce-l pârâseră pe monah, i-a despărţit pe ei de biserică vreme de trei ani. Iar de la monah îşi cerea iertare, zicând: “Iartă-mă, frate, de vreme ce din neştiinţă am făcut aceasta; am greşit lui Dumnezeu şi ţie. Însă, nu ţi se cădea nici ţie, aşa, fără grijă, a umbla cu fecioara prin cetate, ca să nu sminteşti pe mireni, fiindcă porţi chip monahicesc”.  Atunci a început a grăi monahul, cu multă smerenie: “Să mă crezi pe mine stăpâne, că nu mint, ci adevărul spun ţie. Mai înainte de această vreme, fiind eu în Gaza şi mergând să mă închin la mormântul Sfinţilor Mucenici Chir şi Ioan, m-a întâmpinat către seară această fecioară şi, căzând la picioarele mele, m-a rugat pe mine cu lacrimi, ca să nu o opresc pe dânsa a merge împreună cu mine. Iar eu, lepădându-mă de ea, am fugit; dar ea, mergând în urma mea, zicea: “Juru-te pe tine cu Dumnezeul lui Avraam, Care a venit să mântuiască pe cei păcătoşi şi va judeca viii şi morţii, nu mă lăsa pe mine”. Acestea auzind, am zis către dânsa: “Pentru ce mă juri pe mine aşa, fecioară?” Iar ea tânguindu-se, mi-a răspuns: “Eu sunt păgână şi doresc să las credinţa mea părintească şi să fiu creştină. Deci, rogu-te pe tine, părinte, nu mă lăsa pe mine, ci mântuieşte sufletul cel ce voieşte a crede în Hristos.” Acestea auzind, m-am temut de judecata lui Dumnezeu şi, luând-o pe dânsa, am învăţat-o sfânta credinţă. Şi, venind la mormântul Sfinţilor Mucenici, am botezat-o pe ea în biserică şi umblu cu dânsa, întru curăţia inimii, până când o voi duce într-o mânăstire de fecioare”. Iar patriarhul auzind acestea, a oftat şi a zis: “Câţi robi ai Săi ascunşi are Dumnezeu, iar noi, păcătoşii, nu-i ştim”. Şi a spus înaintea tuturor vedenia ce văzuse despre monah noaptea în vis. Şi, luând o sută de galbeni, voia să-i dea monahului aceluia. Iar el n-a vrut să ia nici unul, zicând: “Monahul care crede că Dumnezeu are purtare de grijă pentru dânsul, aceluia nu-i trebuie aur. Iar cel ce iubeşte aurul, acela nu crede că este Dumnezeu”. Acestea zicând, s-a închinat patriarhului şi s-a dus.  De atunci, fericitul Ioan a început şi mai mult a cinsti pe călugări şi pe cei buni, dar şi pe cei ce păreau a fi răi şi a ridicat o mânăstire, spre odihna monahilor celor străini şi se păzea pe sine de osândire. Şi, ca un păstor bun, îşi învăţa oile sale să nu îndrăznească a osândi pe nimeni, chiar de ar şti greşeala cuiva, ci să-şi vadă fiecare ale sale păcate, iar nu pe cele străine. Dumnezeului nostru, slavă acum şi pururea şi în vecii vecilor ! Amin.  

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*