Rugăciunea neîncetată – adevărata dragoste. Să nu ne tulburăm dacă nu suntem ascultaţi în rugăciunile noastre, sau suntem ascultaţi mai târziu

„Că neîncetat fac pomenire despre voi”. Aceasta este dragostea adevărată. Se pare că Apostolul, în versetul arătat, vorbeşte de un singur lucru, însă în realitate de patru: că îi pomeneşte şi că o face necontenit, şi aceasta în rugăciuni, şi pentru lucruri mari.

„Cerând totdeauna în rugăciunile mele ca să am cumva, prin voinţa Lui, vreodată, bun prilej ca să vin la voi” (Romani 1, 10).

Priveşte-l cât de dureroasă îi este dorinţa de a-i vedea, şi totuşi nu primeşte a-i vedea contrar voinţei lui Dumnezeu; dorinţa o avea, însă această dorinţă era dependentă de voia lui Dumnezeu, îi iubea mult şi se grăbea a se duce la ei, însă deşi-i iubea, totuşi nu voia să-i vadă contrar voiei divine. Aceasta este dragostea adevărată, şi nu după cum facem noi, care ne depărtăm de la amândouă legile dragostei, căci sau nu iubim pe nimeni, sau, de iubim vreodată, atunci iubim contrar voinţei lui Dumnezeu, adică amândouă le facem contrar legii dumnezeieşti. Dacă poate acestea pică greu când sunt spuse, desigur că mai greu când le facem.

„Şi când iubim, vei spune, contrar voinţei lui Dumnezeu?”. Atunci când noi trecem cu vederea pe Hristos flămând şi însetat, în timp ce copiilor, prietenilor şi rudelor le dăm mai mult decât au nevoie. Oare trebuie a întinde vorba mai departe? Dacă fiecare şi-ar examina cugetul său, ar găsi cum aceasta se întâmplă în multe lucruri ale vieţii noastre, însă nu aşa era acest fericit; el ştia a iubi, şi a iubi cum trebuie şi cum se cuvine, şi, deşi pe toţi îi întrecea în iubire, totuşi nu depăşea marginile iubirii. Priveşte cum amândouă acestea, frica de Dumnezeu şi dorul de a-i vedea pe romani, se găseau în sufletul său în cel mai înalt grad. A se ruga necontenit ca să-i vadă, şi a nu renunţa când nu obţine să se ducă, este semn de o mare dragoste, iar a-i iubi şi a sta pe loc, supunându-se voiei lui Dumnezeu, este semn de cea mai mare evlavie. În alt loc, însă, rugând de trei ori pe Domnul, nu numai că nu a primit ceea ce a cerut, ci încă din contră neprimind, el a mulţumit cu totul pentru acest refuz de a fi ascultat, căci în toate întreprinderile sale el avea înaintea ochilor numai pe Dumnezeu. Aici, însă, a primit ceea ce a cerut nu chiar atunci, ci mai târziu, şi totuşi nu s-a neliniştit. Acestea le zic ca noi să nu ne tulburăm dacă nu suntem ascultaţi în rugăciunile noastre, sau suntem ascultaţi mai târziu. Fiindcă nu suntem noi mai buni decât Pavel, care în ambele împrejurări îşi mărturisea recunoştinţa. Şi cu drept cuvânt. Fiindcă, o dată ce s-a dat pe sine în mâna celui ce guvernează totul, şi cu atâta supunere, ca şi lutul în mâna olarului, el făcea ceea ce-i poruncea Dumnezeu.

din “Omilii la Epistola catre Romani” ioanguradeaur.ro/592/omilia-ii/

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*