Mircea Vulcănescu – Jertfă și mucenicie. Dragostea de Dumnezeu și de aproapele. Mărturisire împotriva încălcării Sfintei Tradiții

“În primele veacuri, dragostea de Dumnezeu era așa de mare că erau așa de mulți creștini, după cum scrie Tertulian, care se dădeau de bună-voie la chinuri, prigonitorilor, că Antoniu, guvernatorul Asiei și Tiberiu, proconsulul Palestinei au scris împăraților Adrian și Traian, că nu se găseau atâția călăi de câți era nevoie ca să ucidă pe toți creștinii care se predau de bună-voie spre mucenicie. Iar dragostea de aproapele era așa de fierbinte la acei fericiți, după cum povestește Sfântul Clement, că mulți creștini după ce dădeau milostenie tot ce aveau la săraci, ajungeau până să se vândă pe ei înșiși și să devină robi, ca să aibă ce să dea milostenie fraților lor.”(Sfântul Nicodim Aghioritul – Deprinderi duhovnicești, editura Episcopiei Ortodoxe Alba – Iulia, 1995)

 

+++

“Închisoarea înseamnă plecare. Cei care s-au întors ştiu că vin de departe, de foarte departe. Din altă lume. Mulţi însă nu s-au mai întors, au plecat pentru totdeauna. Mircea Vulcănescu pornise şi el a pleca […]. Cu trupul zdrobit de lovituri pentru o vorbă de îmbunare în apărarea unui deţinut, spusă unui gardian brutal, doborât de boală, slăbit până la închipuirea unui sfânt hieratic, Mircea Vulcănescu se depărta de viaţă. Este chemat într-o zi la vorbitorul uneia din închisorile prin care fusese purtat. Veniseră soţia şi fiicele lui. „De ce aţi venit?, şopteşte el. Abia reuşisem să mă despart de voi” (…)

Iată o faptă – din faptele umile – ale lui Mircea. Se afla printre deţinuţi un om, pe nume Frăţescu. Avea mâinile permanent reci din cauza unei grave insuficienţe de circulaţie. Din cauza aceasta, de câte ori era scos la muncă sau numai la alergarea besmetică din curtea închisorii, pielea îi crăpa iar durerile intrau în carnea lui ca făcute de mii de cioburi de sticlă spartă. Frăţescu nu avea mănuşi. Şi nimeni nu avea să îi dea. Mircea avea nişte ciorapi de lână. S-a hotărât să-i tricoteze din lâna ciorapilor o pereche de mănuşi. Dar Mircea nu ştia să tricoteze. Nu-i rămânea decât să înveţe. Nu avea decât o singură metodă: să despletească încet ochiurile ciorapului şi să facă raţionamentul invers ca să înţeleagă cum împletea bunica lui! E ca şi cum ai vrea să înveţi cuvintele dintr-o limbă străină citindu-le pe de-a-ndoaselea. Aşa a făcut. A citit de la dreapta la stânga, pentru ca învăţându-le, să poată scrie cuvintele corect, de la stânga la dreapta. Din ce şi-a confecţionat andrelele, sau poate o croşetă? – nu ştiu – poate din aşchii scoase din saltea? Din pervazul unei ferestre? Din căpătâie de sârmă de aflarea cărora ar fi suferit pedepse cumplite? Tricotatul s-a făcut pe ascuns. A durat probabil mult. Nu ştiu cât. Dar astăzi ştim, mărturisit de Frăţescu că de Sfântul Nicolae, Mircea i-a dăruit o pereche de mănuşi tricotate de el în închisoare.” (Din mărturiile lui Ştefan Fay, fiu “adoptiv” al lui Mircea Vulcănescu)

 

 

Mircea Vulcănescu: Infailibilitatea Bisericii și failibilitatea sinodală. Mărturisire despre problema schimbării pascaliei și a calendarului 

Mircea Vulcanescu, Sandu Tudor si George Racoveanu elaboreaza impreuna doua articole marturisitoare din seria mai cuprinzatoare a Cuvantului lui Nae Ionescu: Infailibilitatea Bisericii si Failibitatea Sinodala si Raspuns Prea Sfintitului Vartolomeu. Ratacirea Sinodala (articolul se gaseste, incomplet, la pag. 12 din documentul scribd. A fost atribuit in mod eronat lui Nae Ionescu; in arhivele lui Mircea Vulcanescu acesta precizeaza cine au fost autorii.)

In Raspunsul catre P.S. Vartolomeu cei trei marturisitori afirma clar (in mod bizar, din documentul din scribd lipseste un pasaj intreg ce se regaseste in editia Bunul Dumnezeu contemporan. Studii despre Religie, Ed. Humanitas, p. 288):

Prea Sfintitilor, liberi sunteti sa adoptati orice sistem de calculare a vremii: pagan, crestin, stiintific sau nu; al lui Sosigene, Aximene, Lilio, Coculescu, Chiricescu ori Ghenadie Niculescu – Pastile cele sfintite insa, Pastile cele Mari, Pastile Domnului trebuie sa se serbeze asa fel incat sa fie respectata Traditia bisericii ortodoxe de pretutindenea, care cere ca:

1) să nu se serbeze o dată cu Paştile evreilor;

2) să se serbeze după Paştele evreilor;

3) să se serbeze totdeauna în zi de duminică;

4) să se serbeze de către toţi creştinii ortodocşi deodată.

In acelasi timp, marturisitorii au indemnat, in subsidiar si nu ca tema principala de campanie, ca Sinodalii sa renunte, totusi, la noul calendar. Dar renuntarea la noul calendar nu au cerut-o pe motiv ca, adoptandu-l, Biserica ar pierde harul, ci pentru ca noul calendar, concomitent cu pascalia pe stil vechi, ar fi ridicat probleme legate de cursivitatea praznicelor:

P.S. Vartolomeu arată toată necazurile ce ar decurge din rămânerea la stil nou cu sărbătorile fixe şi la stil vechi cu Pascalia. Între altele, ne pune înainte perspectivele serbării, în anul 9942, a Sfintelor Paşti la 29 iunie, adică la Sfinţii Apostoli, iar la anul 31070, as fi ajuns chiar la 25 decembrie, adică chiar în ziua de Naşterea Domnului. După vechiul nostru „calendar bisericesc”, aceasta însă nu s-ar putea întâmpla în veac. Care trebuie să fie acum grija Bisericii? Să renunţe la reforma calendarului sau la Pascalia Ortodoxă? Altă ieşire nu există. Renunţând la prima, dogmele, canoanele, Tradiţia Bisericii (ce formează patrimoniul bisericesc) nu sunt întru nimic lovite. Renunţând la Pascalie, acest tezaur e călcat în picioare. Care consideraţiuni trebuie să primeze într-o decizie sinodală?…

Infailibilitatea Bisericii și failibilitatea sinodală
.
Cu inima se crede spre dreptate,
iar cu gura se mărturiseşte
spre mântuire (Romani X, 10)


Din noianul de erori ce văzură lumina tiparului, cu prilejul scandalului provocat de fixarea sărbătoririi Sf. Paşti, este una care, atacând nodul problemei, ne oferă prilejul restabilirii unor principii esenţiale structurii ortodoxismului. S-a scris anume că trebuie să ne supunem hotărârii Sf. Sinod, oricare ar fi ea, deoarece Sf. Sinod este alcătuit din arhierei, care nici în materie de credinţă dogmatică, nici în legiferarea canonică nu sunt supuşi erorilor. Afirmaţie ce închide o masivă ignoranţă în materie de teologie ortodoxă; este vorba, aci, de principiul infailibilităţii hotărârilor sinodale…
Cu drept cuvânt, spune Homiakov că Biserica nu cunoaşte altă autoritate decât “autoritatea Duhului”. Dar, atunci, care este criteriul recunoaşterii infailibilităţii?

Răspundem: ecumenicitatea.

Biserica nu recunoaşte hotărârea unei autorităţi ce ar putea să rupă ecumenicitatea ei.

Dar ce este, pentru Biserica Ortodoxă, această ecumenicitate ?

Chestiunea merită discuţie, cu atât mai mult cu cât unele manuale, inspirate de-a dreptul din cărţile catolice, cuprind, în această privinţă, erori incompatibile cu fiinţa Ortodoxiei. […] În vreme ce dreapta credinţă, cunoscând în biserică două firi (văzută şi nevăzută), unite într-o singură fiinţă, nu cunoaşte decât unul singur şi acelaşi Cap nevăzut: Iisus Hristos; iar unitatea ei nu poate veni de la un organ văzut, ci numai de la legătura ei tainică în Duhul Sfânt, cu Ocârmuitorul ei, veşnic de faţă în viaţa tainică a Bisericii, cu Capul ei cel nevăzut, unitate care este însăşi unitatea Duhului, [din care] izvorăşte şi infailibilitatea în materie de învăţătură. Biserica, în întregul ei, este „stâlp neclintit şi îndreptar adevărului”. Rolul preoţiei, în ceea ce priveşte infailibilitatea în materie de învăţătură, nu poate fi, în nici un caz, asemuit cu cel izvorând din concepţia catolică. Scrisoarea patriarhilor se rosteşte, cum nu se poate mai limpede, în această privinţă:

“…iar nestricarea dogmei şi curăţia rânduielii nu sunt date în paza unei ierarhii oarecare, ci în paza întregului cler şi popor bisericesc, strâns unit în dragostea unora faţă de alţii, care este, cu alt nume, însuşi trupul Domnului Hristos, adică Biserica credincioşilor.”
În lumina acestora, cum se lămureşte ideea ortodoxă a ecumenicităţii? Ecumenicitatea nu poate fi o unitate politico-juridică formală, ci constatarea identităţii de fapt, a afirmaţiilor Bisericii întregi, în timp şi spaţiu. Dar acesta nu este decât un alt fel de a exprima invariabilitatea învăţăturii — această invariabilitate rămânând, în ultimă analiză, singurul criteriu de recunoaştere a ecumenicităţii. Spre deosebire de catolici, la care papa şi sinodul se socotesc pe ei înşişi judecătorul şi măsurătorul adevărului cuprins în tradiţie, în ortodoxie, tradiţia este cea care mărturiseşte de ecumenicitatea unui sinod; Sf. Sinod însuşi nefiind decât mărturisitorul a “ceea ce pretutindenea s-a păzit, de toţi, totdeauna” (Sf. Vincent de Lerins, Canon 84, Sind. VI ecum.; Mărturisirea ortodoxă, Petru Movilă).

Prin urmare, pentru ca un Sinod general să se învrednicească de atributul ecumenicităţii, nu ajunge participarea la el a tuturor episcopilor ortodocşi în viaţă, ci mai trebuie ca mărturisirea acestui Sinod, în fapt, să nu fie întru nimic deosebită de ceea ce s-a mărturisit de către Biserică, totdeauna, de toţi şi pretutindenea…

Care este, acum, situaţia Sf. Sinod al Bisericii noastre?… Despre a cărui alcătuire, spune mitropolitul Gurie astfel: “nu toţi chiriarhii erau la şedinţă; unii din cei prezenţi cereau amânarea, iar o parte a fost de părere să se sărbătorească la 5 mai. Şi la şedinţă n-a fost patriarhul”

Întrebăm: în această situaţie, mai poate fi vorba de “duh de răzvrătire”, de “conservatism idiot” din partea poporului şi de ameninţări din partea Sf. Sinod? Cine sunt nesocotitorii credinţei ortodoxe? Şi cine străjerii ei?…
Încă o dată minunata îndărătnicie a credincioşilor ortodocşi întru păstrarea „comorii de mult preţ” se dovedeşte a fi un formidabil răspuns lumescului “duh al înnoirilor”. Căci: “chiar dacă noi înşine sau înger din cer ar binevesti peste ceea ce am binevestit vouă, anatema să fie!” (Galateni, I, 8).

+++

Îl recunoaștem pe Mircea Vulcănescu pentru marturisirea, faptele sale și mucenicia din perioada când a fost la greu. Mulți dintre Sfinții din închisori au făcut parte din mișcarea legionară. Nu a fost și cazul lui Mircea Vulcănescu, dar subliniem că mișcarea legionară a izvorât din dragoste pentru credință și neam, după cum mărturisește și părintele Adrian Făgeţeanu. Chiar dacă după perioada de început a mișcării au făcut și greșeli, îi prețuim pe mulți dintre sfinții din închisori care au fost legionari, pentru jertfa lor, dragostea pentru Hristos în mijlocul grelelor prigoniri sub regimul comunist dezumanizant și ateu, viața lor curată și virtuoasă…

 

Citiți și :

Mărturisirea noastră de credință

Constantin Oprișan – o viaţă de Mucenic. Nu a spus niciodată vreo vorbă urâtă despre torţionarii săi, vorbea în schimb despre credinţă, despre dragoste… Se ruga tot timpul

 

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*