La Sinaxa de la Sâmbăta de Sus, din iunie 2021, părinții care au participat au scris pe scurt o hotărâre unde se precizează, printre altele, că pruncii până la vârsta înțelegerii și aceia care fără voia lor nu au luat la cunoștință de existența comuniunii cu erezia ecumenistă nu sunt eretici. Această hotărâre nu anulează, ci completează ceea ce s-a stabilit la Sinaxa de la Roman din ianuarie 2018, și anume : „Părtașia la erezie cu știință sau cu neștiință este tot erezie”. Se arată acum doar care sunt excepțiile: adică aceia care nu sunt responsabili pentru comuniunea cu erezia până când vor avea posibilitatea de a înțelege, conform Sfintelor Canoane. Sfinții Părinți arată foarte clar în scrierile lor că neștiința alături de nepăsare duce la acceptarea unor erezii grave.
Comunicatul sinaxei de la Sâmbăta de Sus – din 15 iunie 2021
Ținem să subliniem că nu există o stare intermediară între ortodox și eretic. După cum s-a arătat în hotărârile Sinaxei de la Mestecăniș (august 2018), erezia acționează asupra copiilor care nu au ajuns la vârsta înțelegerii ca o boală ascunsă. Datorită frăgezimii vârstei, pruncii nu poartă responsabilitatea vinei pentru comuniunea cu erezia. Vinovați sunt însă preoții căzuți în erezia ecumenistă și rudele copiilor, care, fiind persoane adulte ce au capacitatea de a înțelege, participă spre osândă la Sfintele Taine, doarece acceptă ca erezia să fie propovăduită cu capul descoperit în Biserică, prin acceptarea pomenirii la Sfintele Slujbe a numelor ierarhilor ecumeniști.
La fel se întâmplă și în cazul persoanelor cu probleme mintale, care au un discernământ asemănător copiilor ce nu au ajuns la vârsta înțelegerii. Aceste persoane nu se împărtăşesc spre osândă, dar vina o poartă preoții și cunoscuții care sunt în mod conștient în comuniune cu ereticii ecumeniști.
Ținem să mai subliniem că, după cum s-a precizat și în hotărârile Sinaxei de la Mestecăniș, o dată ajunși la vârsta înțelegerii, copiii vor trebui să aleagă în mod conștient între a fi în comuniune cu erezia sau a se îngrădi de ea. Tot în acest mod și foarte puținele persoane, care, din pricina izolării și a simplității prea mare a minții, nu au reușit să afle încă de existența comuniunii cu erezia, o dată ce li s-a spus, chiar și pentru prima oară despre erezia propovăduită cu capul descoperit în Biserică, vor fi nevoite să aleagă între a fi în erezie sau în a se îngrădi de erezie, fără a mai avea de acum înainte neștiința drept piedică, o dată ce au fost anunțațe.
Concluzii finale ale Sinaxei Ortodoxe de la Mestecăniș (18 august 2018)
Ținem să subliniem iarăși, că ignoranța duce la pierderea mântuirii, după învățăturile Sfinților Părinți, iar preoții care nu se desprind de comuniunea cu erezia vor da socoteală pentru tot poporul pe care l-au lăsat în amăgire pierzătoare de suflete, îndreptățind comuniunea cu erezia care desparte pe om de Hristos.
A. Câteva învățături ale Sfinților Părinți care arată că neștiința duce la pierderea mântuirii
1.
„Din pricina slăbirii și a puținătății credinței (…) decurg toate relele și această neorânduială este începutul osândirii a nenumărate suflete. Zice Iov: „Pier pentru că nu am înțelepciune.”(4, 21). Nu zice că vor pieri pe vecie pentru că nu cred, ci pentru că nu știu ce cred (…) N-au fost osândiți pentru că n-au crezut, ci pentru că nu au înțeles bine ceea ce au crezut.”
(Sfântul Nicodim Aghioritul, Deprinderi duhovnicești, editura Episcopiei Ortodoxe Alba Iulia, 1995, p. 350)
2.
„Nici unui om nu-i sunt necunoscute cele pe care trebuie să le facă şi cele pe care nu trebuie să le facă; pe aceasta le cunosc şi le ştiu şi barbarii, şi perşii, şi tot neamul oamenilor.”
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvântări împotriva anomeilor. Către iudei, editura Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R., București, 2007, p. 36)
3.
„Creştinismul a fost predanisit cu atâta limpezime încât nu este dezvinovăţire pentru cei ce nu îl cunosc. Pricina neştiinţei este doar libera alegere făcută de voinţă. Precum luminează soarele de pe cer, aşa luminează şi creştinismul. Cel ce îşi închide ochii de bunăvoie să pună nevederea şi neştiinţa sa pe seama voii sale, nu pe seama lipsei luminii. Pricina lepădării de către oameni a Dumnezeu-Omului stă în oameni, precum în ei stă şi pricina primirii lui Antihrist.”
(Sfântul Ignatie Briancianinov, Predici, editura Sophia, București 2008, p. 283)
4.
„Bineînţeles, în erezie nu vedeţi nici tâlhărie, nici hoţie? Poate doar pentru că n-o socotiţi păcat? În ea este lepădat Fiul lui Dumnezeu, în ea este lepădat și hulit Duhul Sfânt – numai atât! Cel care a primit şi ţine o învăţătură hulitoare de Dumnezeu rostește hulă împotriva lui Dumnezeu; nu tâlhăreşte, nu fură, chiar face faptele cele bune ale firii căzute! Cum poate Dumnezeu să-i refuze mântuirea?!… Toată pricina ultimei dumneavoastră nedumeriri, ca şi a tuturor celorlalte, este profunda necunoaştere a creştinismului!
Să nu credeţi că această necunoaştere este un neajuns de mică însemnătate! Nu! Urmările ei pot fi pierzătoare, mai ales acum, când în societate circulă nenumărate cărticele cu titlu creştin, dar cu învăţătură satanicească. Neştiind adevărata învăţătură creştină, puteţi primi un gând mincinos, hulitor de Dumnezeu, drept adevăr, vi-l puteţi însuşi, iar odată cu el vă veţi însuși și pierzarea veşnică. Hulitorul de Dumnezeu nu se va mântui!”
(Sfântul Ignatie Briancianinov, De la întristarea inimii la mângâierea lui Dumnezeu. Scrisori către mireni, editura Sophia, București, 2012, p. 97)
5.
„Să nu credeţi că neştiinţa este un rău neînsemnat. Sfinţii Părinţi socot neştiinţa un rău mare, un izvor al răului, din care răul se naşte întru deplinătatea îmbelşugării. Preacuviosul Marcu Ascetul spune că neştiinţa este cel dintâi şi de căpetenie uriaş al răutăţii. Neştiinţa nu îşi cunoaşte neştiinţa, neştiinţa e pe de-a-ntregul mulţumită de ştiinţa sa, a spus un alt Părinte. Ea e în stare să facă mult rău, fără a bănui câtuşi de puţin că îl săvârşeşte. Spun asta din compătimire față de oamenii care nu înţeleg în ce constă vrednicia omului – faţă de creştinii care nu ştiu în ce constă creştinismul, care lucrează, din neştiinţă, spre vătămarea lor.”
(Sfântul Ignatie Briancianinov, Experiențe ascetice, editura Sophia, București, 2008, p. 371)
6.
„Ce vor păţi oare preoţii, ce pedeapsă vor primi când pierd nu numai unul sau doi sau trei, ci un număr atât de mare de credincioşi ? Nu pot da vina pe nepricepere, nu-şi pot găsi scăparea în neştiinţă, nici nu pot pune înainte silnicia sau forţa. Credincioşii ar putea întrebuinţa, dacă ar fi cu putinţă, această scuză pentru păcatele lor mai uşor decât întâistătătorii Bisericii pentru păcatele credincioşilor lor. Pentru ce ? Pentru că cel rânduit să îndepărteze neştiinţa din sufletul păstoriţilor săi şi să vestească mai dinainte când se apropie războiul cel diavolesc, nu poate pune înainte neştiinţa.”
(Sfântul Ioan Gură de Aur, „Tratatul despre preoție”, vezi cartea Despre preoție – Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigorie de Nazianz, Sfântul Efrem Sirul,, editura Sophia; & Biserica Ortodoxă, București, 2004, pp. 163-164)
B. Întâmplări cu bătrâni îmbunătățiți care riscau să-și piardă mântuirea din pricina neștiinței
Vom prezenta mai jos cinci întâmplări cu oameni sporiți în viețuirea duhovnicească, dar simpli cu înțelegerea, care au fost duși în eroare din pricina neștiinței, ajungând să se împărtăşească cu ereticii sau să își însușească din lipsa catehezei diferite interpretări eretice ale Sfintelor Scripturi. Sfinții Părinți care au cules întâmplările de mai jos ne arată că acești oameni simpli și-ar fi pierdut cu siguranță mântuirea, fără a se putea dezvinovăți în vreun fel, dacă în momentul în care Dumnezeu le-a trimis prilej de îndreptare – prin alți oameni duhovnicești și uneori prin îngeri – aceștia nu s-ar fi îndreptat, ci ar fi stăruit în părtașie cu ereticii sau ar fi susținut în continuare, de acum înainte în mod conștient, acele rătăciri eretice pierzătoare.
Dacă părinții îmbunătățiți duhovnicește, care ajunseră să facă semne și minuni, riscau pierderea mântuirii pentru hulele lor din neștiință, dacă ar fi rămas în ele, cu atât mai mult își vor pierde mântuirea “ortodocșii” care n-au deloc viață duhovnicească. E foarte grav în aceste vremuri de pe urmă să nu citim toate acele scrieri ale Sfinților Părinţi necesare și să ne pierdem astfel mântuirea din pricina nepăsării.
I
Iată pe scurt o primă istorioară foarte interesantă din Limonariu. Limonariul e tot din scrierile Sfinților Părinți. E ca un fel de Pateric mai pe scurt. În vremea în care se propovăduia monofiztismul, în Ierusalim exista un bătrân virtuos, care însă era foarte simplu. Și se ducea și se împărtășea, când la ortodocși, când la monofiziți. El însă era ortodox. La monofiziți se ducea din simplitate. Cu patru zile înainte de a-l chema Dumnezeu la el, să-l ia, i-a trimis un înger și i-a zis îngerul: „M-a trimis Dumnezeu să te anunț că peste patru zile îți va lua sufletul. După patru zile, când voi veni, vreau să-mi spui cu cine te împărtășești, cu cine ai părtășie: cu ierusalimitenii sau cu egiptenii?” Adică cu ortodocșii sau cu ereticii, se înțelege. Bătrânul, pentru că era și virtuos și nu se încredea doar în ideile lui, s-a dus să se sfătuiască și cu un alt bătrân, care de asemenea, era un bătrân cu viață sfântă, un cuvios. I-a explicat ce i s-a întâmplat. Bătrânul s-a speriat (celălalt) și îi spune: „Ai părtășie că te împărtășești cu Biserica Dreptslăvitoare a Răsăritului!”, cu ortodocșii deci. Așa a și făcut. Atunci când a venit îngerul și l-a întrebat: „Cu cine ai părtășie? ”, i-a spus: „Sunt în comuniune cu ortodocșii!” Îngerul i-a spus: „Bine.” Și i-a luat sufletul. Din acest exemplu, noi ce putem înțelege? Omul era ortodox. Dacă ar fi spus: „Mă duc și mă împărtășesc cu monofiziții!”, de exemplu, Dumnezeu nu l-ar fi dus în rai. Nu i-ar fi spus: „Bine, chiar dacă te duci, nu contează unde te duci să te împărtășești de vreme ce ai o gândire ortodoxă.” De vreme ce Dumnezeu ne spune: „cel ce Mă va mărturisi înaintea oamenilor”, El vrea mărturia noastră nu doar în cuvânt, ci și în faptă. (preluare din conferința lui Gheron Sava Lavriotul la Râmnicu Sărat, din 19 decembrie 2017)
II
Din Viețile Sfinților – luna mai, ziua a opta: Viața Sfântului Arsenie cel Mare (https://paginiortodoxe.tripod.com/vieti.html)
O altă înfricoşată descoperire, care se întîmplase altor părinţi pentru dumnezeieştile Taine ale lui Hristos, o spunea astfel: “A fost într-un schit un stareţ minunat cu viaţa şi slăvit între părinţi pentru faptele cele bune ale sale. Acela, din neştiinţa sa – pentru că era prea prost şi neiscusit în dumnezeiasca Scriptură – se smintea cu necredinţa pentru Preacuratele Taine, zicînd că pîinea pe care o primim din dumnezeiescul Altar şi paharul, cu care ne împărtăşim, nu este adevăratul Trup şi Sînge al lui Hristos, ci numai închipuire a Trupului şi a Sîngelui Lui. Auzind aceasta doi stareţi iscusiţi, ziceau între ei că nu cu răutate grăieşte stareţul acestea despre Sfintele Taine, ci din prostie şi din neştiinţă; şi se sîrguiau să-l îndrepteze pe el în aceea. Ei s-au dus la dînsul şi, vorbind şi altele pentru folosul sufletului, au început a zice şi aceasta: “Am auzit, părinte, un cuvînt necuviincios despre un frate, că ar fi zis că pîinea pe care o primim şi paharul pe care îl bem din Sfîntul Altar, nu este Trupul şi Sîngele lui Hristos, ci numai o închipuire”.
Iar stareţul a răspuns: “Eu sînt cel ce am zis aceasta”. Iar ei l-au rugat, zicînd: “Să nu crezi aşa, părinte, ci într-acest chip: Nouă ne-a dat Sfînta Biserică sobornicească a crede şi a mărturisi că pîinea este cu adevărat Trupul lui Hristos şi vinul în pahar este adevărat Sîngele Lui; iar nu închipuire a Trupului şi a Sîngelui”. Pentru aceea îi aduceau multe cuvinte din dumnezeiasca Scriptură şi de la Sfinţii Părinţi, dovedind necredinţa lui, dar în prostia sa zicea: “De nu mă voi încredinţa cu însuşi lucrul, nu voi crede”.
Bătrînii i-au zis: “Părinte, să ne rugăm dar lui Dumnezeu pentru aceasta. Noi toţi trei postim o săptămînă, ca să-ţi descopere ţie această Taină; şi credem că-ţi va descoperi, nevoind să-ţi pierzi ostenelile tale de mulţi ani”. Stareţul a primit cu bucurie cuvîntul acesta şi s-au închis fiecare în chilia sa, postind şi rugîndu-se toată săptămîna. Stareţul acela zicea în rugăciunea sa cea către Dumnezeu: “Doamne, Tu ştii că nu din răutate nu cred, dar cu mintea mea proastă nu pot înţelege şi pătrunde taina aceasta. Deci, arată-mi, după bunătatea Ta, singur adevărul, ca să nu mă rătăcesc cu credinţa”. Asemenea şi cei doi stareţi rugîndu-se, ziceau: “Doamne, arată fratelui nostru această taină a Ta, ca să nu rămînă în necredinţă şi să nu-şi piardă osteneala sa cea îmbunătăţită”. Dumnezeu a ascultat rugăciunea lor şi le-a descoperit această înfricoşată taină astfel: După ce s-a sfîrşit săptămîna postirii lor şi a rugăciunilor, sosind ziua Duminicii, au intrat toţi acei trei stareţi în biserică la dumnezeiasca Liturghie şi împreună au stat la un loc.
Acolo li s-au deschis ochii, cînd s-a pus pîinea pe Sfînta Masă şi au văzut un Prunc mic. Preotul, întinzînd mîna ca să frîngă pîinea, a văzut pe îngerul Domnului pogorîndu-se din cer, avînd în mîini un cuţit, şi, junghiind Pruncul, I-a turnat sîngele în pahar. Şi cînd preotul frîngea pîinea, îngerul sfărîma trupul în părticele; iar cînd fraţii au mers să se împărtăşească cu Sfintele Taine, a mers şi părintele care nu credea şi, luînd în mînă carne crudă şi sîngerată şi văzînd în pahar sînge, temîndu-se a strigat, zicînd: Cred, Doamne, că pîinea este Trupul Tău şi vinul este Sîngele Tău.
Şi îndată carnea s-a făcut pîine şi sîngele vin şi s-a împărtăşit cu multă frică şi cu umilinţă. Părinţii i-au zis: “Ştie Hristos Dumnezeu că neamul omenesc nu poate să mănînce carne crudă, nici să bea sînge; de aceea îşi dă Preacuratul Său Trup sub chipul pîinii şi Sîngele Său cel făcător de viaţă sub chipul vinului, ca să-l poată primi cei ce se împărtăşesc cu credinţă”. Pentru aceasta ei au dat laudă lui Hristos Dumnezeu, că n-a lăsat pe stareţul cel îmbunătăţit să piară cu necredinţa.
III
În lucrarea Despre vedenii, duhuri și minuni, de Sfântul Ignatie Briancianinov (editura Sophia, București, 2002, pp. 106-108) găsim următoarele întâmplări:
Preacuviosul Daniil al Schitului povestea despre un oarecare bătrân cu vieţuire foarte aspră, care trăia în Egiptul de Jos, că spunea din neştiinţă: „Melchisedec, regele Salemului, cel pomenit în cartea Facerii (XIV, 18), este Fiul lui Dumnezeu”. Acest lucru a fost adus la cunoştinţa preafericitului Chirii, arhiepiscopul Alexandriei. Chirii 1-a chemat la sine pe bătrân, care săvârşea semne şi căruia Dumnezeu îi descoperea ceea ce bătrânul cerea. Arhiepiscopul s-a purtat cu foarte multă înţelepciune. El i-a grăit bătrânului: „Avvo ! Roagă-te pentru mine. Un gând îmi spune că Melchisedec este Fiul lui Dumnezeu, iar alt gând îmi spune: «Nu ! El este om şi arhiereu al lui Dumnezeu». Mă clatin şi nu ştiu în care gând să cred.
Din această pricină te-am şi chemat. Roagă-te lui Dumnezeu ca să-ţi vestească ţie lucrul acesta prin descoperire”. Bătrânul, nădăjduind în vieţuirea sa, a răspuns cu hotărâre: „Dă-mi un soroc de trei zile: voi ruga pe Dumnezeu pentru asta şi voi vesti ţie cine a fost Melchisedec”. După trecerea a trei zile, bătrânul a venit la arhiepiscop şi i-a grăit: „Melchisedec a fost om”. Arhiepiscopul a răspuns: „Cum ai cunoscut, Părinte, lucrul acesta ?” La care bătrânul: „Dumnezeu mi i-a arătat pe toţi patriarhii, de la Adam şi până la Melchisedec – şi un înger mi-a zis: Iată-1 pe Melchisedec. încredinţat să fii că aşa este”. După ce s-a întors la chilie, bătrânul singur spunea tuturor că om este Melchisedec, iar nu Fiul lui Dumnezeu. Sfântul Chirii s-a bucurat de mântuirea fratelui, care, în ciuda faptului că săvârşea semne şi primea descoperiri de la Dumnezeu, că era în împărtăşire cu sfinţii îngeri şi cu sufletele Sfinţilor răposaţi, pierea din pricină că îşi însuşise un gând hulitor de Dumnezeu, nepricepând nenorocirea sa sufletească.
IV
Un lucru asemănător s-a întâmplat cu un oarecare presviter sfânt din cele dintâi veacuri ale creştinismului. Din pricina curăţiei şi nerăutăţii sale, el se învrednicea mereu să vadă când slujea Dumnezeiasca Liturghie un înger ce stătea în preajma lui. Pe presviter l-a cercetat un diacon pelerin. Presviterul 1-a îmbiat pe diacon să săvârşească împreună jertfa nesângeroasă. Atunci când au început să slujească, diaconul i-a atras presviterului luare-aminte asupra faptului că bagă în rugăciuni cuvinte ce cuprind o hulă ereticească. Pe presviter l-a uimit mustrarea diaconului. El s-a întors către îngerul care era de faţă şi 1-a întrebat: „Drepte sunt cuvintele diaconului ?” îngerul i-a răspuns: „Drepte”. – „Și de ce”, i-a întors presviterul vorba, „aflându-te lângă mine de atâta vreme, nu mi-ai spus acest lucru ?” – „Este plăcut înaintea lui Dumnezeu”, a răspuns îngerul, „ca om pe om să povătuiască”. Împărtăşirea statornică cu îngerul nu l-a împiedicat pe sfântul presviter să cadă într-o rătăcire pierzătoare.
V
În scrierile Sfântului Ioan Casian (Convorbiri duhovnicești, editura Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R. București, 2004, pp. 249-252) găsim o întâmplare despre un bătrân pustnic foarte sporit în rugăciune, care căzuse din cauza simplității și a lipsei de povățuire în rătăcirea antropomorfiților, foarte răspândită în părțile unde acesta se nevoia.
+++
În părţile Egiptului se păstrează acest obicei de veche tradiţie ca, după ce a trecut ziua Epifaniei, pe care preoţii acelui ţinut o socotesc zi a botezului Domnului şi a naşterii Lui în trup şi de aceea ei sărbătoresc aceste două evenimente nu în zile deosebite, ca în Apus, ci în aceeaşi zi, să se trimită epistole pastorale ale episcopului de Alexandria în toate bisericile Egiptului, în care să se arate începutul Paresimilor şi ziua Paştelui, nu; numai prin toate localităţile, dar chiar şi prin toate mânăstirile.
Potrivit acestui obicei, la câteva zile după cuvântul părintelui Isaac, au sosit epistolele oficiale ale episcopului Teofil din oraşul amintit mai sus, în care, o dată cu arătarea datei Paştelui, el, într-o lungă expunere şi cu argumente puternice, a combătut neroada erezie a antropomorfiţilor. Dar aceasta a fost primită cu atâta amărăciune de către aproape toate comunităţile de monahi care locuiau în Egipt, încât din cauza rătăcirii şi simplităţii lor cei mai mulţi au luat atitudine împotriva episcopului mai sus numit, socotindu-1 pe el vinovat de cea mai mare erezie, fiindcă se părea că el nesocoteşte Sfânta Scriptură, negând chipul omenesc al Atotputernicului Dumnezeu, de vreme ce Scriptura spune limpede că Adam a fost creat după chipul Lui.
Astfel că şi cei ce locuiau în pustiul Schiturilor, şi care-i întreceau în ştiinţă şi desăvârşire pe toţi cei din mânăstirile Egiptului, s-au împotrivit cu atâta înverşunare epistolei lui Teofil, încât, în afară de Părintele Pafnutie, preot al comunităţii noastre, nici unul dintre ceilalţi preoţi conducători ai celor trei biserici din acelaşi pustiu n-au primit să fie citită sau răspândită epistola în adunările lor.
+++
Între cei căzuţi în această rătăcire a fost şi Serapion, respectat şi prin vechimea austerităţii şi prin actualitatea cunoştinţelor, dar a cărui nepricepere în dogma amintită era cu atât mai dăunătoare pentru toţi păstrătorii adevăratei credinţe, cu cât el îi întrecea aproape pe toţi monahii timpului prin meritele vieţii sale.
Acesta, cu toate încercările cuviosului preot Pafnutie, nu putea fi adus pe calea dreptei credinţe, deşi erezia era o noutate nesprijinită nici pe învăţăturile mai vechi, nici pe tradiţie. Dar s-a întâmplat să vină din părţile Capadociei să-şi vadă fraţii din pustiu un diacon pe nume Fotin, care era mare învăţat.
Fericitul Pafnutie l-a primit cu cea mai mare bucurie şi l-a rugat să întărească învăţătura cuprinsă în epistolele episcopale. L-a dus în mijlocul fraţilor şi l-a întrebat cum tălmăcesc bisericile întregului Orient aceste cuvinte din cartea Facerii: «Să facem pe om după chipul şi asemănarea noastră».
Diaconul a răspuns că fruntaşii tuturor bisericilor explică nu în sens literal, ci în cel spiritual chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Într-o expunere foarte bogată şi cu foarte multe mărturii ale Scripturilor, el a arătat că nu se poate ca măreţia dumnezeiască, imensă, necuprinsă şi nevăzută, să aibă alcătuire şi asemănare omenească. Natura divină, a spus el, este simplă, netrupească şi fără alcătuire. Ea nu poate fi nici cuprinsă cu ochii şi nici înţeleasă cu mintea. Până la urmă bătrânul Serapion, înduplecat de multele şi puternicele argumente ale învăţatului, a revenit la credinţa tradiţională.
Acest fapt ne-a adus o nesfârşită bucurie şi nouă şi părintelui Pafnutie, văzând că Domnul n-a îngăduit să se abată mult timp de la firul dreptei credinţe, rătăcind numai din nepricepere şi simplitate rustică, ca un bărbat atât de cunoscut prin virtuţile sale. Dar pe când noi toţi ridicaţi în picioare, aduceam rugăciuni de mulţumire Domnului pentru ajutorul Său, în timpul rugăciunii bătrânul, tulburat că îi dispare din inimă acel chip antropomorfic al Dumnezeirii pe care obişnuia să şi-l reprezinte în timpul rugăciunii, izbucnind pe neaşteptate într-un plâns amar şi în sughiţuri dese, s-a aşternut la pământ şi a strigat puternic: «Vai mie, nenorocitul!
Mi-au răpit pe Dumnezeul meu, iar pe cel pe care-L am acum nu-L văd, şi nu ştiu nici pe cine rog, nici pe cine chem». Impresionaţi foarte mult de această situaţie şi având încă în inimile noastre puternica impresie pe care ne-a produs-o convorbirea de mai înainte, ne-am întors la părintele Isaac pe care, văzîndu-1 de departe, l-am întâmpinat cu aceste cuvinte:
+++
Noutatea celor auzite de noi în expunerea trecută despre rugăciune ne-a insuflat dorinţa, mai presus de orice, de a veni din nou la fericirea voastră. Acum i s-a adăugat acestei dorinţe şi marea greşeală a părintelui Serapion, zămislită, pe cât credem, de viclenia celor mai rele duhuri. Nu este mică deznădejdea care ne apasă, gândindu-ne că un om care a trecut cu succes prin atâtea încercări timp de cincizeci de ani în acest pustiu nu numai că şi-a pierdut cu totul aceste merite din vina neștiinţei, dar a ajuns şi în primejdia de moarte veşnică.
Aşadar, mai întâi dorim să cunoaştem de unde şi de ce a pătruns în el o rătăcire aşa de mare. Apoi te rugăm să ne înveţi cum am putea ajunge la acea calitate a rugăciunii, despre care ne-ai vorbit deunăzi nu numai din belşug, dar şi cu strălucire. Acel minunat cuvânt care ne-a răscolit în adâncul inimii, nu ne-a arătat şi cum am putea îndeplini ceea ce ne-ai învăţat.
+++
Isaac: Nu este de mirare că un om foarte simplu, care n-a fost niciodată învăţat despre substanţa şi natura Dumnezeirii, a putut să fie până acum stăpânit şi înşelat de răul inculturii şi de deprinderea cu greşeala veche, sau, ca să zic mai adevărat, să rămână în greşeala de altădată, care nu i-a fost însuflată de o viclenie nouă a demonilor, cum socotiţi, ci de vechea ignoranţă a păgânilor. După obiceiul acestora, care adorau pe demoni plăsmuindu-i cu chip omenesc, la fel şi acum, unii socotesc că măreţia de necuprins şi de neexprimat a adevăratei Dumnezeiri trebuie adorată sub forma vreunui chip, ei crezând că nu se roagă nimănui dacă n-au în faţă o icoană căreia să i se adreseze permanent, pe care s-o poarte în gând şi pe care s-o ţină întotdeauna înaintea ochilor.
Asupra rătăcirii acestora se îndreaptă pe bună dreptate aceste cuvinte: «Şi au schimbat slava Dumnezeului Celui nestricăcios cu asemănarea după chip a omului stricăcios». Iar Ieremia spune: «Poporul Meu şi-a schimbat slava cu un chip cioplit». Această rătăcire, cu obârşia pe care i-am arătat-o, a pătruns în sufletele multora, dar unii, ale căror inimi n-au fost pătate niciodată de superstiţia păgână, sunt totuşi amăgiţi de autoritatea acestei mărturii care spune: «Să facem pe om după chipul şi asemănarea Noastră». Din necunoaştere, înapoiere şi rea interpretare a luat naştere erezia numită a antropomorfiţilor, care susţine, cu o stăruitoare stricăciune, că acea nemăsurată şi simplă substanţă a divinităţii este alcătuită după trăsăturile noastre, cu chip omenesc.
Totuşi, cel ce a fost format în dogmele dreptei credinţe va respinge erezia ca pe o blasfemie păgână şi va ajunge la acea însuşire curată a rugăciunii, care nu numai că nu va amesteca în conţinutul ei nici o închipuire omenească a lui Dumnezeu, ceea ce este o nelegiuire chiar şi numai s-o spui, dar nici măcar nu va îngădui să se strecoare în ea amintirea vreunui cuvânt sau vreunui fapt care să ducă în acea erezie.
1 Trackback / Pingback