O întâmplare cu un bătrân pustnic sporit în rugăciune, dar care avea erezie în cugetul său, iar ortodocșii nu au întrerupt comuniunea cu el, ci l-au ajutat cu multă râvnă să se îndrepte

 

Bătrânul Serapion încă mai primea din când în când erezia în inima sa. Era o luptă grea pentru el să nu mai creadă în acea învățătură eretică. Acest lucru nu era un motiv pentru ortodocși să întrerupă comuniunea cu el, dar risca să își piardă mântuirea.

 

În scrierile Sfântului Ioan Casian (Convorbiri duhovnicești, editura Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R. București, 2004, pp. 249-252) găsim o întâmplare despre un bătrân pustnic foarte sporit în rugăciune, care căzuse din cauza simplității și a lipsei de povățuire în rătăcirea antropomorfiților, foarte răspândită în părțile unde acesta se nevoia.

+++

În părţile Egiptului se păstrează acest obicei de veche tradiţie ca, după ce a trecut ziua Epifaniei, pe care preoţii acelui ţinut o socotesc zi a botezului Domnului şi a naşterii Lui în trup şi de aceea ei sărbătoresc aceste două evenimente nu în zile deosebite, ca în Apus, ci în aceeaşi zi, să se trimită epistole pastorale ale episcopului de Alexandria în toate bisericile Egiptului, în care să se arate începutul Paresimilor şi ziua Paştelui, nu; numai prin toate localităţile, dar chiar şi prin toate mânăstirile.

Potrivit acestui obicei, la câteva zile după cuvântul părintelui Isaac, au sosit epistolele oficiale ale episcopului Teofil din oraşul amintit mai sus, în care, o dată cu arătarea datei Paştelui, el, într-o lungă expunere şi cu argumente puternice, a combătut neroada erezie a antropomorfiţilor. Dar aceasta a fost primită cu atâta amărăciune de către aproape toate comunităţile de monahi care locuiau în Egipt, încât din cauza rătăcirii şi simplităţii lor cei mai mulţi au luat atitudine împotriva episcopului mai sus numit, socotindu-l pe el vinovat de cea mai mare erezie, fiindcă se părea că el nesocoteşte Sfânta Scriptură, negând chipul omenesc al Atotputernicului Dumnezeu, de vreme ce Scriptura spune limpede că Adam a fost creat după chipul Lui.

Astfel că şi cei ce locuiau în pustiul Schiturilor, şi care-i întreceau în ştiinţă şi desăvârşire pe toţi cei din mânăstirile Egiptului, s-au împotrivit cu atâta înverşunare epistolei lui Teofil, încât, în afară de Părintele Pafnutie, preot al comunităţii noastre, nici unul dintre ceilalţi preoţi conducători ai celor trei biserici din acelaşi pustiu n-au primit să fie citită sau răspândită epistola în adunările lor.

 

+++

Între cei căzuţi în această rătăcire a fost şi Serapion, respectat şi prin vechimea austerităţii şi prin actualitatea cunoştinţelor, dar a cărui nepricepere în dogma amintită era cu atât mai dăunătoare pentru toţi păstrătorii adevăratei credinţe, cu cât el îi întrecea aproape pe toţi monahii timpului prin meritele vieţii sale.

Acesta, cu toate încercările cuviosului preot Pafnutie, nu putea fi adus pe calea dreptei credinţe, deşi erezia era o noutate nesprijinită nici pe învăţăturile mai vechi, nici pe tradiţie. Dar s-a întâmplat să vină din părţile Capadociei să-şi vadă fraţii din pustiu un diacon pe nume Fotin, care era mare învăţat.

Fericitul Pafnutie l-a primit cu cea mai mare bucurie şi l-a rugat să întărească învăţătura cuprinsă în epistolele episcopale. L-a dus în mijlocul fraţilor şi l-a întrebat cum tălmăcesc bisericile întregului Orient aceste cuvinte din cartea Facerii: «Să facem pe om după chipul şi asemănarea noastră».

Diaconul a răspuns că fruntaşii tuturor bisericilor explică nu în sens literal, ci în cel spiritual chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Într-o expunere foarte bogată şi cu foarte multe mărturii ale Scripturilor, el a arătat că nu se poate ca măreţia dumnezeiască, imensă, necuprinsă şi nevăzută, să aibă alcătuire şi asemănare omenească. Natura divină, a spus el, este simplă, netrupească şi fără alcătuire. Ea nu poate fi nici cuprinsă cu ochii şi nici înţeleasă cu mintea. Până la urmă bătrânul Serapion, înduplecat de multele şi puternicele argumente ale învăţatului, a revenit la credinţa tradiţională.

Acest fapt ne-a adus o nesfârşită bucurie şi nouă şi părintelui Pafnutie, văzând că Domnul n-a îngăduit să se abată mult timp de la firul dreptei credinţe, rătăcind numai din nepricepere şi simplitate rustică, ca un bărbat atât de cunoscut prin virtuţile sale. Dar pe când noi toţi ridicaţi în picioare, aduceam rugăciuni de mulţumire Domnului pentru ajutorul Său, în timpul rugăciunii bătrânul, tulburat că îi dispare din inimă acel chip antropomorfic al Dumnezeirii pe care obişnuia să şi-l reprezinte în timpul rugăciunii, izbucnind pe neaşteptate într-un plâns amar şi în sughiţuri dese, s-a aşternut la pământ şi a strigat puternic: «Vai mie, nenorocitul!

Mi-au răpit pe Dumnezeul meu, iar pe cel pe care-L am acum nu-L văd, şi nu ştiu nici pe cine rog, nici pe cine chem». Impresionaţi foarte mult de această situaţie şi având încă în inimile noastre puternica impresie pe care ne-a produs-o convorbirea de mai înainte, ne-am întors la părintele Isaac pe care, văzîndu-l de departe, l-am întâmpinat cu aceste cuvinte:

+++

Noutatea celor auzite de noi în expunerea trecută despre rugăciune ne-a insuflat dorinţa, mai presus de orice, de a veni din nou la fericirea voastră. Acum i s-a adăugat acestei dorinţe şi marea greşeală a părintelui Serapion, zămislită, pe cât credem, de viclenia celor mai rele duhuri. Nu este mică deznădejdea care ne apasă, gândindu-ne că un om care a trecut cu succes prin atâtea încercări timp de cincizeci de ani în acest pustiu nu numai că şi-a pierdut cu totul aceste merite din vina neștiinţei, dar a ajuns şi în primejdia de moarte veşnică.

Aşadar, mai întâi dorim să cunoaştem de unde şi de ce a pătruns în el o rătăcire aşa de mare. Apoi te rugăm să ne înveţi cum am putea ajunge la acea calitate a rugăciunii, despre care ne-ai vorbit deunăzi nu numai din belşug, dar şi cu strălucire. Acel minunat cuvânt care ne-a răscolit în adâncul inimii, nu ne-a arătat şi cum am putea îndeplini ceea ce ne-ai învăţat.

+++

Isaac: Nu este de mirare că un om foarte simplu, care n-a fost niciodată învăţat despre substanţa şi natura Dumnezeirii, a putut să fie până acum stăpânit şi înşelat de răul inculturii şi de deprinderea cu greşeala veche, sau, ca să zic mai adevărat, să rămână în greşeala de altădată, care nu i-a fost însuflată de o viclenie nouă a demonilor, cum socotiţi, ci de vechea ignoranţă a păgânilor. După obiceiul acestora, care adorau pe demoni plăsmuindu-i cu chip omenesc, la fel şi acum, unii socotesc că măreţia de necuprins şi de neexprimat a adevăratei Dumnezeiri trebuie adorată sub forma vreunui chip, ei crezând că nu se roagă nimănui dacă n-au în faţă o icoană căreia să i se adreseze permanent, pe care s-o poarte în gând şi pe care s-o ţină întotdeauna înaintea ochilor.

Asupra rătăcirii acestora se îndreaptă pe bună dreptate aceste cuvinte: «Şi au schimbat slava Dumnezeului Celui nestricăcios cu asemănarea după chip a omului stricăcios». Iar Ieremia spune: «Poporul Meu şi-a schimbat slava cu un chip cioplit». Această rătăcire, cu obârşia pe care i-am arătat-o, a pătruns în sufletele multora, dar unii, ale căror inimi n-au fost pătate niciodată de superstiţia păgână, sunt totuşi amăgiţi de autoritatea acestei mărturii care spune: «Să facem pe om după chipul şi asemănarea Noastră». Din necunoaştere, înapoiere şi rea interpretare a luat naştere erezia numită a antropomorfiţilor, care susţine, cu o stăruitoare stricăciune, că acea nemăsurată şi simplă substanţă a divinităţii este alcătuită după trăsăturile noastre, cu chip omenesc.

Totuşi, cel ce a fost format în dogmele dreptei credinţe va respinge erezia ca pe o blasfemie păgână şi va ajunge la acea însuşire curată a rugăciunii, care nu numai că nu va amesteca în conţinutul ei nici o închipuire omenească a lui Dumnezeu, ceea ce este o nelegiuire chiar şi numai s-o spui, dar nici măcar nu va îngădui să se strecoare în ea amintirea vreunui cuvânt sau vreunui fapt care să ducă în acea erezie.

 

Întreruperea comuniunii o facem atunci când cineva predică erezia cu capul descoperit în Biserică, nu atunci când cineva are erezie în ascunsul inimii sale. Citiți și :

Întreruperea pomenirii ierarhilor ecumeniști la Sfintele Slujbe. De când e ecumenismul propovăduit cu capul desoperit în Biserică?

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*