Care ar trebui să fie atitudinea ortodoxă față de controverse? Să căutăm să fim preciși atât în dogmă, cât și în dragostea noastră față de cei care au făcut ca neîntrerupta tradiție creștină a trecutului să ajungă până la noi

Despre criticism și Ortodoxia inimii. Câteva fragmente din cartea “Viața și lucrările Cuviosului Serafim Rose”

 

Cel mai însemnat lucru este armonia. Părintele Serafim era de acord cu fiul său duhovnicesc, dar ceea ce îl îngrijora era atitudinea lui

 

Părintele Serafim a avut un fiu duhovnicesc pe care l-a văzut căzând în şa­blonul clasic al „convertitului nebun”, care crede că ştie mai bine decât oricine.

În micul paraclis pe care şi-l construise în curtea din spatele casei, omul cu pri­cina optase pentru cântarea de obşte a întregii biserici, eliminând cântarea după „partitură” cu un cor separat. În duminica Rusaliilor a avut o dispută în biserică cu o rusoaică care dorea să se cânte după partitură. „I-am spus în faţă”, scria el Părintelui Serafim, „că nu am construit un paraclis pentru a înmulţi sminteala în propria mea curte”. În scrisoarea sa către Părintele Serafim, el critica ideea că omul poate să stea toată Liturghia, în timp ce corul cântă, spunând că este „ca şi când te-ai duce la cineva în vizită şi ai sta tot timpul cu nasul într-o revistă”. „Nu am chef să fac nici un fel de compromis în această problemă”, declara el. În principiu, Părintele Serafim era de acord cu fiul său duhovnicesc, că este de preferat cântarea de obşte, dar ceea ce îl îngrijora era atitudinea lui. „Ai grijă!”, i-a scris el:

Oricât de multă „dreptate” ai avea într-o chestiune sau alta, trebuie să proce­dezi şi cu diplomaţie. Primul şi cel mai însemnat lucru nu este nicidecum „drep­tatea”, ci dragostea creştinească şi armonia. Majoritatea „convertiţilor nebuni” au avut „dreptate” în critica lor care i-a dus la prăbuşire; însă erau lipsiţi de dra­goste creştinească şi de milă, astfel că au intrat într-o fundătură, înstrăinându-şi inutil pe cei din jur şi, în final, rămânând singuri cu dreptatea lor şi cu îndreptă­ţirea de sine. Nu o lua pe urmele lor […]

– “Viața și lucrările Cuviosului Serafim Rose”, Editura Sophia, Editura Cartea Ortodoxă, București, 2005, p. 754

 

Apropierea de Sfinții Părinț ai Bisericii să se facă în duh de smerenie, dragoste și iertare, iar nu să fie “folosiți” în chip dur și rece, lucru ce arată lipsă de cinstire și de înțelegere 

 

Părintele Alexei Young, în introducerea la studiul despre Augustin publicat la un an de la moartea Părintelui Serafim, amintea următoarele:

“În viața personală, Părintele Serafim se ferea cu tot dinadinsul de orice controversă sau tulburare. Ori de câte ori patimile păreau gata să se dezlănțuie, dorea să fie cât mai departe. Este deci o ironie că acest călugăr pașnic a găsit necesar nu o dată să se pronunțe răspicat (prin cuvântul tipărit) întru apărarea vreunui “dezmoștenit al soartei”. “Dezmoștenit al soartei” era orice persoană sau orice lucru din Biserică ce îi părea că este tratat nedrept, fără milostivire, cu aroganță, în mod necinstit sau pus să slujească interesele unei politici meschine.

Îmi aduc aminte bine ziua aceea de vară din 1978, când Părintele Serafim mi-a cerut să-l ascult citindu-mi cu voce tare un lung eseu pe care-l pregătea despre Fericitul Augustin. În unele publicații apăruseră comentarii tocmai despre acest Părinte al Bisericii, scrise adeseori pe un ton foarte pătimaș. Nimeni în Biserică nu mai vorbise vreodată în acest fel despre un Sfânt Părinte. Părintele Serafim a fost alarmat văzând un asemenea ton lumesc și necinstitor, el a văzut aici semnul unei adânci imaturități a vieții bisericești de azi. “Noi, creștinii cei de pe urmă, nu suntem vrednici de moștenirea pe care ei (adică Sfinții Părinți) ne-au lăsat-o; […] îi cităm pe marii Părinți, fără a fi noi înșine în duhul lor”. El cerea ca apropierea de Sfinții Părinț ai Bisericii să se facă în duh de smerenie, dragoste și iertare, iar nu să fie “folosiți” în chip dur și rece, lucru ce arată lipsă de cinstire și de înțelegere. […] 

– Ibid., pp. 815-816

 

Care ar trebui să fie atitudinea ortodoxă față de controverse? Locul Fericitului Augustin în Biserica Ortodoxă 

 

“Întrebarea este”, mi-a spus Părintele Serafim pe când îl studia pe Fericitul Augustin, “care ar trebui să fie atitudinea ortodoxă față de controverse?” – căci controversele apar în viața Bisericii din timp în timp, îngăduite de Dumnezeu pentru sporirea noastră și pentru înțelepțirea noastră. Așa cum cititorul însuși va vedea, Părintele Serafim a găsit răspunsul la întrebare și l-a dat în chip limpede în echilibratul și mai ales onestul studiu despre Fericitul Augustin care urmează. Sunt cercetate tăria și slabiciunile sfântului, sunt consultate și înfățișate părerile altor Sfinți Părinți despre Augustin, și mai ales duhul omului […] este zugrăvit cu limpezime, poate pentru prima dată în limba engleză.

Părintele Serafim și-a intitulat eseul “Locul Fericitului Augustin în Biserica Ortodoxă”. L-a numit astfel fiindcă sunt unii astăzi care ar dori să-l excludă cu totul pe Augustin din rândul Părinților Bisericii […] Unii scriitori, cu curtezanță și fără vreo îndreptățire (alta decât propria părere), îl numesc “eretic” și, în chip nedrept, îi pun în seamă aproape toate rătăcirile ulterioare (…) latine și protestante. Părintele Serafim, pe de altă parte, nu dorea nimic altceva decât să dea un simțământ al perspectivei ortodoxe asupra subiectului, explicându-le celor ce păreau a nu ști că Fericitul Augustin își are într-adevăr “locul” cuvenit în Biserică – cu siguranță, nu între marii Părinți, dar totuși un loc cu o binemeritată recunoaștere din partea celorlalți Sfinți Părinți.

Părintele Serafim și-a petrecut două zile la rând în biblioteca Universității din Berkeley, adunând izvoare istorice care aruncau o lumină asupra locului Fericitului Augustin între Părinți. În studiul său discuta erorile Fericitului Augustin referitoare la problema teologică a harului și voii libere – erori provenite din exagerare și din tendința apuseană de “supraraționalism” – iar apoi arăta că erorile cu pricina nu au făcut niciodată să fie socotit “eretic” de către Biserică în general, nici în vremea sa, nici mai târziu. Chiar și mărturisitorii ortodocși de mai târziu împotriva inovațiilor latine (Sf. Fotie al Constantinopolului, Sf. Marcu al Efesului) l-au numit pe Augustin “mare”, “sfânt” și “fericit”. În zilele noastre, Arhiepiscopul Ioan (Sfântul Ioan Maximovici – n. n.) i-a arătat o cinstire deosebită, punând să se scrie o slujbă specială în cinstea lui, slujbă pe care o săvârșea în fiecare an.”

– Ibid., pp. 8116-817

Astăzi ne aflăm într-o “robie apuseană” mai rea decât oricând.  Excesul de încredere în deducțiile minții noastre supuse greșelii – toate fac parte în așa măsură din fiecare dintre oamenii de astăzi, încât e o adevărată prostie să pretinzi că ar fi o problemă ce aparține altcuiva, și nu în primul rând nouă înșine. 

 

“Respectându-și principiile, Părintele Serafim nu identifica această problemă fără a se introduce și pe sine însuși în ea. Astfel, el scria următoarele: “Abordarea” apuseană” a teologiei, supraraționalismul de care a suferit într-adevăr Fericitul Augustin […], excesul de încredere în deducțiile minții noastre supuse greșelii – toate fac parte în așa măsură din fiecare dintre oamenii de astăzi, încât e o adevărată prostie să pretinzi că ar fi o problemă ce aparține altcuiva, și nu în primul rând nouă înșine. De am avea măcar o părticică din adânca și adevărata Ortodoxie a inimii (spre a împrumuta un cuvânt al Sfântului Tihon din Zadonsk), pe care Fericitul Augustin […] o avea din plin, am fi mult mai puțin înclinați să-i exagerăm erorile și vinile, reale sau închipuite. […]

Noi, creștinii ortodocși de astăzi, din Răsărit sau din Apus – de suntem destul de cinstiți și sinceri să o recunoaștem – ne aflăm într-o “robie apuseană” mai rea decât a cunoscut vreunul dintre Părinții noștri din trecut. E posibil ca, în veacurile de dinainte, influențele apusene să fi dus la unele formulări teoretice ale învățăturii de credință lipsite de precizie, dar astăzi “robia apuseană” împresoară și adesea domină chiar atmosfera și tonul Ortodoxiei noastre, care deseori este “corectă” teoretic, dar lipsită de adevăratul duh creștinesc și de gustul de nedescris al adevăratului creștinism.

Să fim deci ceva mai smeriți, mai iubitori și mai iertători în felul cum ne apropiem de Sfinții Părinți. Să ne dovedim continuitatea cu neîntrerupta tradiție creștină a trecutului nu numai în încercarea de a fi preciși în dogmă, ci și prin dragostea noastră pentru oamenii ce au făcut-o să ajungă până la noi – dintre care unul a fost cu siguranță Fericitul Augustin, așa cum a fost și Sf. Grigorie al Nyssei, în ciuda greșelilor lor.”

– Ibid., p. 818

Să Îl așezi pe Hristos pe primul loc în inima ta

Iată ce îl sfătuia Părintele Serafim pe un catehumen ortodox:

Dacă atitudinea ta este smerită și fără criticism exagerat, dacă Îl așezi pe Hristos pe primul loc în inima ta, și cauți să trăiești o viaţă normală, după rânduiala și practica ortodoxă, atunci vei avea parte de o astfel de legătură”

– Ibid., p. 719

Să vă deschideți înspre cei din jur, să vă dați seama că aveți răspunderea față de ei de a fi măcar amabili și binevoitori

“Oriunde v-ați afla în viața voastră duhovnicească”, sfătuia Părintele Serafim, “de acolo trebuie să începeți să luați parte la viața Bisericii, să vă nevoiți pentru Dumnezeu, să vă iubiți unii pe alții, să vă deschideți înspre cei din jur, să vă dați seama că aveți răspunderea față de ei de a fi măcar amabili și binevoitori, încercând să faceți fapte bune. Trebuie să luați aminte la necazurile celorlalți, să le aduceți mângâiere și să-i ajutați să scape de ele. Toate aceste lucruri ajută la viețuirea în har în Biserică“.

– Ibid., p. 740

 

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*