O parte a clerului şi a credincioşilor din Biserica oficială s-au ridicat împotriva schimbării calendarului iulian, refuzând să urmeze calendarul gregorian şi să participe la slujbele săvârşite după noua rânduială. Astfel, mulţi clerici, monahi şi monahii au fost nevoiţi să-şi părăsească mănăstirea de metanie şi să se retragă în pustie. Ei şi-au făcut adăposturi în peşteri, în gropi acoperite, situate în locuri greu accesibile ştiute doar de puţin credincioşi. Existenţa lor reprezenta un factor de îngrijorare pentru stareţii mănăstirilor din împrejurimi, care ştiau că pot fi astfel influenţaţi şi ceilalţi călugări.
Pentru a înăbuşi revolta acestora, Biserica oficială a cerut sprijinul forţelor de ordine ale statului, acest fapt având ca urmare prigonirea şi chiar agresarea fizică violentă a celor care se opuneau hotărârilor Patriarhiei. Pe 15 decembrie 1924, clerici din Biserica oficială au însoţit patrulele de jandarmi, în căutarea celor plecaţi din mănăstiri cu scopul de a-i aresta. Monahii ascunşi au fost informaţi de către credincioşi despre venirea jandarmilor şi au părăsit chiliile din munţi, care au fost demolate, odată cu ele fiind distruse şi obiectele de cult şi icoanele.
Basarabenii nu au uitat de prigoana de atunci între 1924-1937 dusă de statul român cu consimţămîntul ierarhilor ecumeniști din BOR contra credincioşilor ce au păstrat calendarul bisericesc patristic
Împotrivirile la reforma calendarului s-au înregistrat mai cu seamă în rîndurile călugărilor din Moldova și în Basarabia, care era parte componentă a Regatului României în acea perioadă. […] Maica stareță, egumenă Eustafia, povestește cum era trimis jandarmierul să controleze dacă pregătirile de sărbătoarea Nașterii Domnului coincideau cu calendarul nou. Spre exemplu dacă masa de sărbătoare era de post sau de frupt. Maicile au păstrat tipicul bisericesc, calendarul vechi, ca pe o comoară încredințată lor de la generațiile anterioare, sfințită prin sînge mucenicesc, prin lacrimă și durere. Ținerea sărbătorilor pe stil nou era socotită aducătoare de boli și secetă. Străjerul evlaviei – trupul Bisericii, este poporul, care întotdeauna dorește să-și păstreze credința sa neschimbată și corespunzătoare părinților lor. Să ținem mărturisirea pe care am primit-o curată de la Sfinții Părinți, înaintașii noștri, refuzînd orice schimbare ca pe o ispită diavolească.
Câteva mărturii:
1.
Sângele care a curs în Biserica noastră nu se datorează jandarmeriei, miliţiei – aceia erau nişte oameni diformi, [dar] erau printre ei şi oameni cerebrali… măcar dacă nu putea face un bine, se făcea că nu vede. Pe lângă ei era preotul [n.n. nou-calendarist]!
[…]
Dărâmările care au fost aici lor s-au datorat şi nu buldozerelor primăriei.
În ’36, patruzeci de biserici au fost dărâmate sub comanda şi bagheta de comandă a preoţilor locali.
2.
În momentul schimbării calendarului toată ţara s-a agitat, aşa cum erau oamenii atunci, simpli, […] erau curaţi la suflet. […]
Când era diferenţa aceasta de două săptămâni în Postul Naşterii Domnului [n.n. când postul papistaşilor se încheiase deja] mergea popa cu jandarmul în casele oamenilor să vadă ce-au mâncat. Şi a fost un caz când a despicat gura unei bătrâne şi a îndesat lapte sau carne [pentru] că ea nu vroia. [Şi] a murit!
3.
Unui om i-a murit copilul. Durere. Nu i-a dat voie în cimitir să-l îngroape. Şi tocmai în ziua aceea preotul [nou-calendarist], întâmplarea s-a făcut că nu era în localitate. [Astfel] oamenii au îngropat acel copil.
Ce credeţi?
Când a venit [acesta] i-a pedepsit pe toţi, şi [pe] umilii gropari, că era în putere, avea factorul de decizie.
Şi a recurs la un gest care cred că nici la cei mai oribili oameni nu-l găsim: a dezgropat copilul şi în răzbunare l-a spânzurat în clopotniţă! Zece zile a stat acolo până s-au senzibilizat mai marii aceluia şi autorităţile!
4.
«Monahia Sofia: Sunt născută în ’24, 2 octomrie ’24, când s-o schimbat calendarul [n.n. mai exact la o zi distanţă]. Cred că eram de 5, 6 ani când o venit la noi, la bunica care nu o primit calendarul, [că] familia Tomuleştilor n-o primit calendarul, o suferit, n-or fost…
Ucenica: Bine trataţi.
M.S.: Aşa. Dar n-a primit. Şi a venit un preot la noi care făcuse şcoala de preot [sic!] la Mânăstirea Neamţu’ cu unu’ Ioniţă. Când s-a schimbat [calendarul] era la teologie acest preot, diaconul [n.n. probabil la vremea aceea] Eustaţiu Andreescu.
U: Aşa.
M.S.: Da. Şi acolo [la seminarul mânăstirii] ei s-au luat amândoi […].
U: Deci preotul Ioniţă cu Eustaţie Andreescu, la Neamţ au fost…
M.S.: La Neamţ, la Mânăstirea Neamţ.
O venit un ordin: Care se dă cu calendarul gregorian le dă câte 3000 de lei şi 5 hectare de pământ!
U: Erau aici în Zăneşti, slujeau împreună?
M.S.: Erau la teologie, încă nu terminaseră.
U: Asta în ’24.
M.S.: Pe urmă ce-o zis, o terminat, s-o luat ei aşa la clanţă [n.n. la ceartă]… Nu că nu ştiu ce […], hai că ne dă pământ, avem…
U: Asta […] zicea Ioniţă.
M.S.: Ioniţă [zicea]. [Iar Părintele Eustaţiu zicea că] nu-i adevărat, nu facem nici o schimbare, eu merg înainte după… asta [aşezământul] făcut de Sfinţii Părinţi la Nicheea. Cum ştiau ei după cum învăţau ei, doar învăţau acolo.
[…] O terminat teologia.
Şi ăla o venit şi s-a nimerit în Comuna Zăneşti; la noi pe Ioniţă l-a repartizat preot [la] biserica care era făcută de bunicul Toma şi cu băieţii lui […]. Ioniţă când s-o văzut în Comuna Zăneşti, la noi, o văzut că sunt mulţi oameni care n-o primit calendarul şi acuşa făcu râs de colegul lui de teologie, de Părintele Eustaţiu: „Vino, vino la Zăneşti, Judeţul Neamţ, că comuna… şi acolo o să […]”
„Bine, bine” [a răspuns]. O venit după cuvântul lui şi o făcut… Unde a venit? La aceştia care n-o primit calendarul.
U: Dar el ţinea, Ioniţă, pe nou deja, nu? Slujea pe nou?
M.S.: Ioniţă [era] pe nou, cu toţi din prima, cu primar, cu jandarm, cu tot, cu toată suita .
Atuncea el [Părintele Eustaţiu] n-a mai vrut. Şi o venit [Ioniţă]: „Hai vină, că aşa… ” I-o dat voie până o terminat biserica.
Of, Doamne, Doamne!
[…]
U: Aţi făcut altă biserică, pe vechi?
M.S.: O făcut biserica în ogradă la noi […] Şi când o terminat-o, mămăică, o şi pus la cale Ioniţă şi o venit jardarmi, o venit tot, o dărâmat-o. Eram copil şi venea armata pe drum […].
U: Eraţi cumva opuşi.
M.S.: Da, două tabere.
Şi atuncea o venit mamă: pe bunica o bătut-o, pe tataia l-o bătut, pe moş Toader, fratele lui tataia, în ograda bisericii l-o bătut cu… jandarmii cu un par l-o bătut. Trandafira era gravidă, chiar măritată fata lui, şi ţipa în biserică: „Îl omorâţi pe tătăică, îl omorâţi!”
[Erau acuzaţi] că de ce o primit să facă biserică în ogradă la ei acolo. [Pentru] că era ograda mare […] deoparte era moş Toader, deoparte era tataia şi în mijloc biserica. Biserica [era] un bibelou, mamă. Dar cât de repede or făcut-o… [nici] nu ştiu în cât timp o făcut-o [pe] bisericuţa ceea.
U: Păi… setea pentru a avea o biserică.
M.S.: Da… era de cărămidă şi pe dinafară şi pe dinăuntru cu […]
U: Şipcă din aia bătută.
M.S.: Da […] Şi a venit s-o dărâme. Noi ne-am dus – eu eram copil – ne-am zis hai să luăm bucăţele de la catapeteasmă […] curgea din catapeteasmă bucăţele de icoane. Şi… ce să luăm? Ne-a fugărit […]
Când a trebuit să deie [jos] Sfânta Cruce de [pe] turnul mare o legat-o de vârf cu lanţuri… [şi la tras] au pus două perechi de boi […] Şi cum au legat-o de vârf se aşteptau să vie fărâmată, cu… Ea a venit, o alunecat şi a ajuns până aşa […]
U: A picat în picioare.
M.S.: Da.
[…]
Şi pe Părintele, l-o luat, l-o bătut.
U: Părintele Eustaţie?
M.S.: Părintele Eustaţiu Andreescu. L-o luat, l-o bătut. Aveam un măr chiar lăngă fântână, un măr mare grozav şi l-au legat acolo. Era în Postul Mare şi un frig de crăpa [pietrele].
U: Iarnă.
M.S.: Da. L-o legat de măr, i-o smuls barba cu cleştele, i-o smuls dinţii din gură cu cleştele, l-o descheiat la bocanci… Avea nişte bocanci răi, parcă-l văd. Of, Doamne! Şi o turnat apă în bocanci [n.n. şi Maica Sofia începe să plângă] şi o îngheţat chicioruţele acolo în bocanci, mamă. [Apoi] l-o luat şi n-a mai ştiut nimeni de el. Şi l-o dus în Insula Şerpilor […]
După mulţi ani, după ce am făcut a doua biserică, acolo unde e şi acum, o trimis o scrisoare, că i-o făcut un parastas mare, i-o făcut un prinos [n.n. colac mare] cât o roată de maşină. Era un bocet în biserică […]
U: Când aţi primit scrisoarea.
M.S.: Când [s-o] citit scrisoarea. Mamă, nu ţin minte un cuvânt [din ea]. Şi am zis [că] lumea-i păcătoasă, nu ştiu ce s-o întâmplat, acea scrisoare trebuie să fie pe Sfânta Masă. Ce învăţături era acolo, clocotea biserica de plâns cum îi îmbărbăta, că zice…
U: Să nu se lepede de credinţă.
M.S.: Da, zice[a]: „Din mila Lui, Dumnezeu mi-o rânduit […]” Avea un vocabular […] trecea prin tine, prin sufletul tău, prin inima ta cuvintele lui.
U: Darul Duhului Sfânt.
M.S.: Da. Şi: „Să păstrăm credinţa până la ultimul, măcar… ”, ca la un sfânt apostol. Şi [mai zicea că]: „Am găsit un creştin şi am putut să îi încredinţez scrisoarea să ajungă… ”
Târziu o ajuns la noi, după cum era data.
Scrisoarea [mai arăta]: „Că eu mai am două ore şi voi fi decapitat!”
Îţi dai seama lumea cât o putut să plângă când o auzit [că] „două ore mai am de trai şi voi fi decapitat acolo în Insula Şerpilor”?
L-o fi înecat, ce-o fi făcut cu el, nu ştiu.
[…]
Şi asta o făcut popişorii noştri [de pe nou] şi acum să te duci la el, să-i pupi mâna, ce să-i faci? Când ştiu cum l-o chinuit pe-al nostru. Of, cât de blând mai era!
[…]
U: Din ce loc era el, din ce zonă?
M.S.: Era din Oltenia, mamă.
U: Oltean.
M.S.: Da, oltean, da.
U: Şi el a terminat teologia la Neamţ. Dar era călugăr?
M.S.: Călugăr.»
5.
Foarte ziditoare pentru suflet este povestirea despre curajoasele maici de la Mânăstirea Brădiţel, care «au făcut lanţ împrejurul bisericii […] cu cărţile [de slujbă] în mână şi s-au aşezat toate, că erau o sută, o sută douăzeci erau atunci, s-au aşezat toate îmrejurul bisericii […] şi zice: „Dacă o dărâmaţi, dărâmaţi-o pe noi!”». Iar acestea se întâmplau în condiţiile în care exista autorizaţie de construire a acelui lăcaş, dar ea nu mai prezenta nici o importanţă când «popii [de] pe nou se duceau şi spuneau să se strice».
Citiți și :
Despre schimbarea calendarului: începutul ecumenismului și încălcarea Sfintei Tradiții
Be the first to comment