Viața duhovnicească deosebită a mărturisitorilor români din temnițele comuniste: purtarea Crucii, o viață curată, blândețe și studiul Sfinților Părinți. Virgil Maxim – un luptător pentru învierea neamului său

***

Maxim reuşeşte să absolve anul şcolar 1941-1942 cu o menţiune specială pentru însuşiri deosebite pedagogice, animat de dorinţa de a urma teologia şi medicina. Îşi continuă cursurile pentru că diploma de normalist nu era echivalentă cu cea de bacalaureat, fiind nevoit să susţină un examen de diferenţă.

Condamnarea, chemarea la mucenicie

„Temniţa îmi va da prilejul să mă întâlnesc cu mine, cel pe care trebuie să-l cunosc cu adevărat”

În vremea celui de-al doilea război mondial, România a fost marcată de guvernarea antonesciană. În numai patru ani, România a cunoscut gloria şi decăderea, biruinţa în teritoriile dezrobite şi neajunsurile tăvălugului sovietic. În plan intern, actul de guvernare după principiile cazone a făcut multe victime, numeroşi tineri cunoscând ororile anchetelor de la Siguranţă şi suferinţele din închisori.

***

Prin ţinuta sa morală exemplară, reuşeşte să imprime majorităţii elevilor un stil de viaţă bazat pe însuşirea valorilor morale creştine şi împlinirea poruncilor evanghelice: „Maxim Virgil, cu o trăire înalt spirituală, exercita asupra noastră a tuturor celor din seria anului 1948, o binefăcătoare înzdrăvenire în duh creştin şi românesc. Ne-am inspirat din ţinuta sa demnă, în momentele noastre critice. De origine, tot prahovean. Era pentru noi un simbol major, un îmbătat de lumină. (…) El ne învăţa în special care sunt armele fratelui de cruce în închisoare spre a nu cădea în capcana reeducării sau oricărei alte alterări sufleteşti. Ne indica mai ales o stare a conştiinţei specifică în faţa încercării. Ne arăta prestaţia sufletească pe care trebuie să o depunem pentru ţelul final al neamului…” .

În primăvara anului 1950, douăzeci şi şase de elevi sunt trimişi la Jilava cu menţiunea pe coperta dosarului: „Disciplinar. Refuză reeducarea”. Printre ei şi Virgil Maxim, purtând în suflet nimbul de har al bucuriei fiinţării în Hristos care îl transfigurase, aşa încât „figura lui era veşnic luminată de un surâs tainic” .

„Pântecele Chitului”: Jilava, Gherla, Văcăreşti, Aiud

„Rugăciunea inimii era puterea salvatoare în toate aceste suplicii”.

„Dispersarea prin camerele Jilavei a însemnat cunoaşterea şi înţelegerea mai profundă a spiritului care ne anima: de a aduce lui Dumnezeu o jertfă cât mai curată pentru noi şi pentru neamul nostru atât de încercat” .

Aici îl întâlneşte pe ieroschimonahul Daniil de la Rarău, fost magistrat şi poet, cu pseudonimul Sandu Tudor. Adeseori, se întreţin în convorbiri duhovniceşti despre rugăciunea isihastă şi despre învăţăturile Sfinţilor Părinţi, însetaţi fiind să-şi lumineze tainiţele învolburate ale sufletului.

Vara lui 1951 a însemnat pentru Virgil Maxim o nouă schimbare: este transferat la Gherla, unul din cele mai vechi spaţii de detenţie din ţara noastră, unde se pregăteşte o secţie izolată cu pază severă şi interdicţia oricăror legături pentru un număr mare de condamnaţi. Camera 99 de la etajul III, una din cele mai mari din penitenciar, este destinată torturilor aplicate noilor veniţi, de către studenţii reeducaţi de Ţurcanu şi aduşi la Gherla pentru începerea „demascărilor”. Torturile atroce din perioada iunie-septembrie 1951 au transformat camera 99 în echivalentul macabru al camerei 4 – spital din Piteşti. Bănuit că ascunde material important pentru regim – deşi era arestat de 10 ani şi nu mai avea ce informaţii să divulge – Virgil Maxim intră sub tăvălugul schingiurilor în seara de 1 iulie, după ce refuză să vorbească despre „viaţa legionară”.

Este silit să stea în poziţii chinuitore ore în şir, să mănânce în genunchi cu mâinile la spate şi să-şi îngurgiteze fecalele în vreme ce bătăile capătă forme patologice. Apogeul terorii este atins când, pe 29 august 1951, Ţurcanu ajunge la Gherla odată cu lotul de studenţi trimis de la Piteşti. Totuşi, victimele observă că „Ţurcanu nu se mai simţea el însuşi puternicul de la Piteşti, ca să-şi impună numai el voinţa şi puterea, iar ceilalţi să asculte de el. La Gherla, voinţa şi puterea erau împărţite de acum” . Virgil Maxim găseşte resursele sufleteşti ca să evadeze din iadul „reeducării” prin recursul la rugăciune: „În această perioadă mă rugam în mine lui Dumnezeu să pot rezista sau să mor necompromis. Trăiam o stare de bucurie inconştientă şi mă supuneam fără rezervă comenzilor. Rugăciunea inimii era puterea salvatoare în toate aceste suplicii” .

Paharul iadului se sfârşeşte pentru Maxim în primăvara anului 1952 când, împreună cu ceilalţi fraţi târgşoreni: Titi Stoica, Costică Lupoaie, Aurel Obreja, Dumitru Neagu, este transferat din nou la Jilava, la camera 5 bis. Zvârlit în această carantină a calvarului comunist, cu ciocane enorme de strivit suflete şi trupuri, nu va mai vedea lumina soarelui vreme de 7-8 luni. Aşteaptă cu aceeaşi neclintită nădejde în rânduiala lui Dumnezeu, ancheta premergătoare unui nou proces, a cărui sentinţă fusese deja pronunţată.

Moartea lui Stalin este evenimentul politic al anului 1953 care determină plecarea grupului de tineri târgşoreni la Gherla, unde situaţia era mult mai detensionată, majoritatea deţinuţilor ieşind din teroarea care îi abrutizase în timpul reeducărilor. Aici îl întâlneşte pe părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, care încă mai purta în suflet tarele supliciilor de la Piteşti. Şederea la Gherla este scurtă. Fără explicaţii, în miez de noapte, cu lanţuri la picioare, Virgil Maxim este urcat în autoduba închisorii şi dus la Văcăreşti. O nouă întâlnire cu moartea – Văcăreştii fiind închisoarea deţinuţilor grav bolnavi. Străi de frică sau de deznădejde, Maxim se identifică cu suferinţa fiecărui muribund. „Mulţi oameni mi-au murit pe braţe la Văcăreşti. (…) În fiecare dintre cei ce pleacă, mă văd pe mine. Îngropându-l, mă îngrop cu el. Intrând cu el în groapa morţii, el în chip real, cu trupul, eu în chip figurat, duc pentru el şi pentru mine rugăciunea înaintea Judecătorului, cerşind mila pentru îndreptăţirea existenţei lui şi a mea în eternitate în vederea îndumnezeirii” .

Fragmente din Viața lui Virgil Maxim alcătuită de Maicile Mănăstirii Paltin – Petru-Vodă, Revista Atitudini

Notă: De la Învierea lui Hristos există un singur neam, cel ortodox. Conform Galateni 3,28: „Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus”.

Dar important este să știm că Dumnezeu se uită la în primul rând la inima omului și la jertfa lui, la rugăciunea lui și la puterea lui de a lua Crucea și a nu se lepăda de Hristos în cele mai crunte prigoane.