“Izgoniţi, Adam şi Eva se căiesc
Când au fost izgoniţi şi au căzut de acolo în sudorile şi ostenelile trupeşti, şi au început să flămânzească şi să înseteze, să le fie frig şi să tremure şi să pătimească unele ca acestea pe care le pătimim astăzi şi noi înşine, atunci dobândind de aici o simţire mai mare a acestei nenorociri şi căderi, şi nu numai a acesteia, dar şi a răutăţii cugetului lor şi a milostivirii negrăite a lui Dumnezeu, umblând şi şezând, aşadar, în afara
raiului, le-a părut rău, au plâns, s-au tânguit, şi-au lovit faţa, şi-au smuls perii capului, tânguindu-se pentru învârtoşarea inimii lor, iar aceasta nu o singură zi, nu două sau zece, ci, credeţi-mă, toată viaţa lor. Şi cum n-ar fi putut să plângă pururea şi necontenit gândindu-se la Stăpânul acela cel blând, la acea desfătare negrăită, la frumuseţile negrăite ale acelor flori, la viaţa fără de griji şi fără chin, la urcuşurile şi coborârile la ei ale îngerilor [Fc 28, 12; In 1, 51]? Fiindcă aşa cum cei ce au fost chemaţi de unul din stăpânii veacului acestuia să-i fie robi spre slujire în faţa feţei lui, până când păzesc sincer respectul, cinstea şi slujirea faţă de stăpânul lor şi-l iubesc pe el şi pe cei ce sunt robi împreună cu el, până atunci deci se desfată şi de îndrăzneala cea către el şi de favoarea şi de iubirea lui în multă uşurare, desfătare şi fală, dar atunci când, căzând în nebunie, se ridică împotriva stăpânului lor şi a celor ce sunt robi împreună cu ei [Mt 24, 49], cad atunci din îndrăzneala cea către el, din iubire şi din favoare, fiind surghiuniţi de către acela într-o ţară îndepărtată [Le 15, 13] şi sunt supuşi din porunca lui la zeci de mii de încercări, ca să simtă încă şi mai mult în chinul şi istovirea lor uşurarea de care se desfătau şi paguba bunurilor din care au căzut, în acelaşi chip au suferit şi oamenii dintâi plăsmuiţi fiind în rai şi desfătându-se de bunătăţile acelea, iar apoi căzând şi fiind izgoniţi din ele; şi fiindcă au simţit atunci căderea, plângeau mereu, se tânguiau mereu, chemând îndurarea Stăpânului lor.
Dumnezeu Se milostiveşte de cei ce se căiesc
Dar ce face atunci Cel bogat în milă şi zăbavnic la pedeapsă? Căci deşi îi vede smerindu-se, nu anulează încă sentinţa rostită — făcând aceasta spre cuminţirea noastră şi pentru ca nimeni să nu se ridice împotriva Făcătorului a toate —, dar ştiind dinainte ca un Dumnezeu atât căderea, cât şi pocăinţa acestuia, a hotărât mai dinainte, negreşit încă înainte de a face toate şi vremea şi timpul, şi cum şi când îl va rechema din surghiun prin judecăţi negrăite şi nepătrunse pentru toată suflarea. Şi chiar dacă ar fi fost descoperite unora, şi aceştia ar fi vrut să le aştearnă în scris, nici timpul, nici hârtia, nici cerneala n-ar fi fost de ajuns, nici chiar lumea întreagă n-ar fi cuprins aceste cărţi [In 21, 25]. Deci aşa cum a prehotărât şi a prezis în îndurarea Lui, aşa a şi făcut. Şi pe cei pe care i-a izgonit din rai din pricina neruşinării şi a inimii şi cugetului lor lipsite de părere de rău [Rm 2, 5], pe cei care s-au căit după cuviinţă şi s-au smerit după vrednicie şi au plâns şi s-au tânguit, El însuşi, Singurul din Cel Singur, Unul-născut Fiul şi Cuvântul Tatălui Celui mai înainte de veci pogorându-Se — precum ştiţi toţi — nu numai că S-a făcut om asemenea acelora, dar a primit chiar să moară ca şi ei de o moarte violentă şi ruşinoasă şi, pogorându-Se la iad, i-a înviat de acolo. Deci Cel care a pătimit pentru ei acestea pe care le auzi în fiecare zi, ca să-i recheme din acel îndepărtat surghiun, nu s-ar fi milostivit oare faţă de ei dacă s-ar fi pocăit în rai? Şi cum ar fi făcut altfel Cel ce este prin fire iubitor de oameni şi pentru aceea l-a făcut pe om, ca să se desfete în rai de bunătăţile Lui şi să preamărească pe Binefăcătorul său? Da, într-adevăr, fraţilor, aşa ar fi făcut, pe cât socot. Dar ca să afli şi celelalte şi să crezi încă şi mai mult cuvântului, ascultă următoarele!
Tot neamul omenesc regăseşte iubirea lui Dumnezeu
Dacă s-ar fi pocăit încă fiind în rai, ar fi primit înapoi însuşi acel rai, şi nimic mai mult. Dar pentru că au fost izgoniţi
din el pentru nepocăinţa lor, iar după acestea, pocăindu-se, mult au plâns şi s-au necăjit — lucru pe care, precum spuneam, nu l-ar fi pătimit dacă s-ar fi pocăit în rai —, vrând Stăpânul Dumnezeu să-i cinstească şi slăvească pentru aceste osteneli, sudori şi chinuri şi pentru frumoasa lor pocăinţă, şi nu numai să-i facă să uite toate aceste lucruri cumplite, ce face? Priveşte-mi măreţia iubirii Sale de oameni! Pogorându-Se la iad şi înviind, i-a reaşezat nu numai în rai, de unde au căzut, dar i-a înălţat la însuşi cerul cerurilor [Ps 67, 34]; şi, şezând Stăpânul de-a dreapta lui Dumnezeu [Mc 16, 19; Ef 1, 20] şi a Tatălui Său mai înainte de veci, ce spui că l-a făcut pe cel ce era robul Lui după fire, dar s-a făcut părinte al Lui după har [Le 3, 23 sq.]? Ai văzut la ce înălţime l-a ridicat Stăpânul pentru pocăinţa şi smerenia lui, pentru tânguirea şi lacrimile lui?”
Sfântul Simeon Noul Teolog – Cateheze II, Editura Deisis, pp. 82-84
Be the first to comment